Bucuresti versus WRC

    Ieri m-am intors de la cel mai important raliu la care am participat vreodata. Etapa spaniola de campionat mondial (WRC), desfasurata in Catalunia.
    Organizare ireprosabila, traseu absolut senzational de virajat si de complex, concurenta acerba dar spirit sportiv, insa ce m-a frapat cu adevarat a fost publicul. Si nu ma refer aici la publicul avizat, la spectatorul profesionist care vine de cu noaptea-n cap pe probe (deh, la raliu nu stai in tribuna sa mananci hamburgheri ca la Formula 1), ci la entuziastii de toate varstele, care nici macar nu veneau pana pe probele speciale sus in munte, ci se bucurau pur si simplu de trecerea zgomotoaselor masini pe la ei prin sat, pe drumul lor spre probele de viteza. Doamne trecute bine de prima tinerete insa elegante si puse la patru ace aplaudau frenetic cu un larg zambet pe buze, domni ce pareau ca-si retraiesc clipe din copilaria in care se jucau cu machetutze ne faceau voiosi semn sa turam motoarele, iar eventualii participanti la trafic cu care ne intersectam se dadea respectuosi deoparte pentru ca sa putem trece noi, cavalalerii moderni. Trec peste faptul ca am reusit, impreuna cu copilotul meu, Victor Ponta, o clasare pe locul 4 la grupa noastra si un onorant loc 28 in clasamentul general al competitiei-ceea ce reprezinta cea mai buna performanta a unui echipaj romanesc in WRC din 1985 incoace, dau un fast forward de cateva ore si ajung pe Otopeni cu o cursa Tarom. Mai trec si peste faptul ca, la interior, avionul parea populat precum personalul de Focsani si ies in lumina blanda a dupa amiezii de octombrie. Destinatia-drumul Taberei. Ora-nepotrivita. Dar parca niciodata nu e o ora potrivita pentru a te deplasa in Bucuresti. Am iesit in trafic si am fost „facut” cat ai zice peste de o gramada de nevrotici si claxonagii. Initial am crezut ca am picat in toiul raliului Otopeni-drumul Taberei, sau intr-o reeditare electorala a raliului Recoltei. Intoleranta oribila, agitatie maxima si tone de noxe inutil eliberate in spatiu de o lume nebuna-nebuna care se inghesuie pe artere sufocate. Oameni buni, asa o concurenta nu am intalnit nici in WRC, unde, totusi, miza era alta decat sa ajungi primul acasa. Chiar si cel mai dur adversar imi zambea la fiecare control orar, insa de cand am aterizat nu aud decat scrasnet de cauciucuri si de dinti. Cat o sa mai suportam sa ne taram terestru, prostiti de promisiuni electorale de sosele suspendate? Oare nu ne-am saturat ca in loc de lupta cu zecimile (WRC) sa ne luptam cu orele pierdute in traficul buimac al Bucurestiului pierdut, parca, pentru totdeauna?
    PS Am ajuns acasa dupa 1 ora si 43 de minute de chin absolut, aproape cat zborul de la Barcelona la Bucuresti. Imi vine sa vars.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here