Povestiri pe unde scurte, 2. Părintele Şampon

    Am fugit în baie după o cîrpă să şterg balta de pipi de pe covor. Căţelul adulmeca nedumerit prin cameră şi, în timp ce frecam covorul, mă întrebam de la cine aş fi putut afla cum ajung la Europa Liberă.  Pînă atunci îmi telefona cîte cineva, de la Munchen, să-mi ceară părerea despre una, alta, iar seara mă auzeam la vreuna dintre emisiuni. Uneori mă căuta din Bucureşti Radu Călin Cristea pe care îl văzusem de cîteva ori prin oraş cu un reportofon Sony, ca reporter al Europei Libere. . Eram prieteni din facultate şi de la Cenaclul de luni. Mă gîndeam să-l întreb pe el unde se află sediul din Bucureşti al postului de radio, cînd la cîteva minute după ce vorbisem cu Gelu Ionescu, mă sună Radu: „Bătrîne, pe cît punem pariu că Gelu nu ţi-a spus cum să ajungi la noi la radio?” RCC nu era doar reporter al Europei Libere, ci a fost şi primul şef al biroului din Bucureşti, înainte de a fi luat în echipa de la Praga pentru a face „Actualitatea românească”. Neculai Constantin Munteanu se stabilise la Bucureşti, iar atunci cînd Europa Liberă s-a mutat de Munchen la Praga a avut loc marea despărţire dintre cei care au acceptat să se ducă acolo, din echipa de aur a departamentului românesc, şi cei care au preferat să se retragă. „Radule, i-am răspuns, pe cît facem pariu că ai dreptate?” Atunci, sediul bucureştean al Europei Libere se găsea pe aceeaşi stradă cu ambasada Marii Britanii, dar pe cealaltă parte şi puţin pieziş, într-un apartament dintr-un bloc interbelic. Bat la uşă. M-a întîmpinat o tînără care mi-a spus că ea e Alexandra. Era viitoarea consilieră prezidenţială a lui Traian Băsescu, Alexandra Gâtej. Interesantă, dinamică şi cu o fermecătoare ţinută occidental-balcanică. Intru în apartament, tăiat de emoţie, iar înăuntru dau de un club eterogen de discuţii. Înşiraţi pe canapele şi pe scaune politicieni, oameni de cultură, simpli cetăţeni veniţi în vizită şi un călugăr. Să fi fost o duzină. Pe măsuţele din faţa lor, cafele, sucuri şi ziare. Cînd mă apropii de călugăr  recunosc în el pe părintele Marchiş de la Stavropoleos. Mă duc întins să-i dau bună ziua, după care am trecut şi pe la ceilalţi, cu o politeţe selectivă. Printre cei pe care i-am sărit la datul mîinii, mulţumindu-mă să dau din cap a bună ziua s-au numărat senatorul de Constanţa, Gheorghe Dumitraşcu, faimos pe atunci, şi un ecologist exoftalmic, cu un ochi rătăcit, Marcian Bleahu, amestecat într-o afacere murdară cu deşeuri occidentale depozitate pe veci în Romînia. Senatorul Dumitraşcu, gras, într-o cămaşă cadrilată, mirosea apăsător a transpiraţie. Toţi vorbeau încet, chiar şi senatorul Dumitraşcu, să nu li se audă vocile în studioul improvizat.
    Părintele Marchiş se număra atunci printre puţinii reprezentanţi ai BOR care cereau reformarea bisericii şi le arătau obrazul ierarhilor ortodocşi care colaboraseră cu regimul Ceauşescu. Mai tîrziu părintele avea să mă dezamăgească groaznic. Atunci însă din tot clubul ad hoc de discuţii al celor care îşi aşteptau rîndul să intre în studio sau veniseră să mai afle ultimele noutăţi singurul cu care am făcut conversaţie, pînă i-a venit rîndul să înregistreze a fost călugărul Marchiş a cărui pedantă curăţenie corporală îi adusese porecla de popa Şampon din partea reporteriţelor de la Europa Liberă. Peste vreo oră, cînd să intru în studio mă cam luase plictiseala, dar îmi trecuse  emoţia. Mi-am făcut numărul la microfon fără să mă încurc şi izbutind să am aerul că vorbesc liber, nu că îmi citesc textul cu care venisem în buzunar. Cînd am plecat clubul de discuţii pe care îl găsisem îşi schimbase în totalitate componenţa, iar printre cei care îşi aşteptau rîndul se afla, zîmbitor, fostul premier Petre Roman, cu un aer de simplu cetăţean.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here