Noi vrem să oferim respect!

    Cititorul Dan Pătrașcu a pus, la postul anterior, următorul foarte frumos comentariu:
    „Da, frumos gest oricum. A-ti cere scuze este un semn de respect. Unii fac campanii prin presa si bloguri „Noi vrem respect”. Cred ca ar merita facuta o campanie „noi respectam”. Cand aceasta ar da roade ar fi utila si „Noi vrem respect”.”
    Gând la gând cu bucurie, pentru că exact despre asta voiam și eu să vorbesc astăzi.
    Dimineață, când am ieșit din bloc, am întâlnit în scară o țigăncușă care spăla pe jos. Era micuță, fragilă și purta pe cap o băsmăluță roșie, cu bănuți aurii. N-am mai văzut-o până acum, probabil că e noua noastră femeie de serviciu. Am salutat-o și mi-a răspuns umil. Aș fi vrut să-i mai zic ceva prietenos și drăguț, dar m-a fâstâcit atât de tare umilința ei încât… pur și simplu n-am găsit ce. Și nici n-am apucat să mă repliez fiindcă, la doi pași în spatele meu, a apărut rapid o doamnă mai la 40-45, care i-a zis fetei ceva, n-am înțeles ce. Fata a răspuns cu voce mică, umilă, iar în răspunsul ei, la fel de greu inteligibil, am reușit să detectez formula „săru’mâna”. M-am așteptat să aud proteste, să aud un „Draga mea, nu îmi mai spune „Sărut mâna”, că nu sunt nici popă, nici bunica ta, sunt un om, ca și tine, un om și atât. Nu îmi ești inferioară, OK?”. N-am auzit, dar am plecat cu aceste gânduri în cap. Și mi-am amintit și de povestea unui prieten care are o firmă de pizza și care, acum vreo câteva luni, a avut nevoie de o femeie la bucătărie și s-a apucat să o caute. La un moment dat, a venit la interviu o fată tânără, foarte serioasă și dornică de muncă. A decis că o angajează. „Da, știți… eu am o problemă și vreau să v-o spun de la început, ca să nu aflați mai târziu și să vă supărați pe mine. Și o să înțeleg dacă n-o să mai vreți să mă angajați, să știți”, a zis fata. „Ce problemă ai?”. „Sunt țigancă”. S-a crucit omul, vă dați seama. Și a angajat-o, evident.
    Buun… Ajung la metrou, iau metroul, ajung la destinație, cobor. Peste ce dau la ieșirea de la metrou de la Unirii, iar apoi și la trecerile de pietoni? Peste următorul text, inscripționat pe trotuar: „Sunt rom și am obosit să fiu călcat în picioare în fiecare zi. Dă-mi o șansă. Poate că sunt OK”. Mă rog, e posibil să nu fi reținut exact textul, dar asta era ideea. Campania antidiscriminare era semnată de S.P.E.R. și am văzut cum oamenii se opreau curioși să citească, apoi călcau, (unii indiferenți, alții îngândurați), peste text, ca să meargă mai departe (n-ai cum să nu calci pe el, pentru că asta e și ideea, e pus în așa fel încât să îl calci în picioare, dar numai după ce l-ai citit).
    Deci, da, astea au fost și gândurile mele înainte să citesc comentariul lui Dan Pătrașcu. În România, toată lumea cere respect, dar foarte puțini au chef să-l ofere. Li se cuvine lor, nu și altora.
    Și am început și eu să obosesc să aud, de ani de zile, aceleași lucruri, chiar în medii care se recomandă ca fiind educate:
    – „Țiganii sunt niște hoți care put, violează și dau în cap”
    – „Femeile sunt niște curve proaste. Sau – mă rog – alea care-s mai urâte, nu sunt curve, fiindcă nu le vrea nimeni. Doar proaste”.
    – Homosexualii ar trebui să dispară.
    Și am mai obosit și de mârlănia românului, în general. De incapacitatea lui de a spune „Mulțumesc”, „Scuze”, „Îmi pare rău”, „Am greșit”. Suntem un popor intolerant și mârlan, dar vrem respect. Păi, ia să vrem mai întâi să-l oferim, vorba lui Dan Pătrașcu, și de-abia după aia să-l pretindem!
    LATER EDIT: SMS de la amicul cu firma de pizza: „Ieri am angajat-o și pe soră-sa”.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here