Recunoaşteţi personajele? Test cu piesă de Eugen Ionescu

    Am citit cu amuzament textul lui Liviu Antonesei despre situaţia “ionesciană” legată de centenarul marelui dramaturg. Nu ştiam că doamna Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, depune eforturi disperate pentru trecerea neobservată în România a aniversării a 100 de ani de la naşterea tatălui (data exactă este 26 noiembrie). Din dorinţa de a-l celebra doar în spaţiul francez, domnia sa a pus interdicţii ciudate privind jucarea pieselor lui Eugen Ionescu pe scenele româneşti sau privind reeditarea unor scrieri la editurile româneşti.

     

    Cât de absurd! Cum să împiedici celebrarea lui Ionesco în România?! Păi nu este autorul Rinocerilor pe buzele tuturor anul acesta? Nu spunem de trei ori pe zi, mai ales acum în noiembrie aniversar, că trăim în teatrul absurd inventat de domnia sa? Şi chiar avem dreptate. Român, francez, paraguayan, Eugen Ionescu este sărbătorit în ţara naşterii sale prin muncă, prin fapte… Nu e uşor să creezi absurdul nici pe hârtie, îţi trebuie stofă, dar ca să-l eternizezi la nivel de naţie e nevoie şi de coada dracului. Oricum, nu putea fi decât român cel care a impus acest tip de absurd pe scenele lumii.

     

    Singurul lucru care lipseşte în România pentru ca absurdul ionescian să fie autentic este umorul. Din păcate, suntem prea încrâncenaţi în visul în care trăim. Vrem să ieşim cu orice preţ, nu mai rezistăm, aşa că eşuăm în violenţă sau în greaţă de toate.

     

    Vă propun spre lectură câteva scene din capodopera Cântăreaţa cheală (am luat la întâmplare piesa, cred că orice text ionescian are corespondenţe în realitatea românească). Vă invit să recunoaşteţi personajele şi situaţiile. Şi să-mi spuneţi dacă România publică din ultimii 20 de ani nu pare o parabolă imensă a acestor scene.

    (Titlurile şi parantezele îmi aparţin)

     

     

    1. Toţi doctorii sunt şarlatani. Şi bolnavii la fel

    (Un dialog despre escrocherie şi dezgust general)

     

    D-na Smith: E un medic bun. Poţi să ai încredere în el. Nu recomandă decît medicamentele pe care le-a încercat pe pielea lui. Înainte să-l opereze pe Parker, s-a operat el însuşi de ficat, cu toate că nu era deloc bolnav.

    Dl. Smith: Cum se face atunci că doctorul a scăpat şi Parker a murit?

    D-na Smith: Pentru că operaţia a reuşit la doctor şi n-a reuşit la Parker.

    Dl. Smith: Un doctor conştiincios trebuie să moară o dată cu bolnavul, dacă nu se pot vindeca împreună. Un comandant de navă piere o dată cu vaporul, înghiţit de valuri. Nu-i supravieţuieşte.

    D-na Smith: Nu  poţi să compari un bolnav cu un vapor.

    Dl. Smith: De ce nu? Vaporul are şi el bolile lui…

    D-na Smith: Ah! La asta nu m-am gîndit… Poate că ai dreptate… şi atunci care-i concluzia?

    Dl. Smith: Toţi doctorii sînt nişte şarlatani. Şi bolnavii la fel, cu toţii.

     

    2. Ce ciudat, ce coincidenţă: locuim în acelaşi pat

    (Este dialogul dintre doi soţi care, brusc, nu se mai recunosc. Poate avea multe corespondenţe în realitatea românească, o lume a complicităţilor, a promiscuităţii, şi pierderilor de memorie)

     

    D-na şi Dl. Martin se aşază unul în faţa celuilalt, fără să-şi vorbească. îşi zîmbesc timid.

    Dl. Martin: Mă scuzaţi, doamnă, dar am impresia, dacă nu mă-nşel, că v-am mai întîlnit undeva.

    D-na Martin: Şi mie, domnule, mi se pare că v-am mai întîlnit undeva.

    Dl. Martin: Nu v-am zărit cumva din întîmplare, doamnă, la Manchester?

    D-na Martin: Tot ce se poate. Eu sînt din Manchester!

    Dl. Martin: Dumnezeule, ce ciudat! Şi eu sînt tot din Manchester, doamnă! Numai că eu, doamnă, am plecat din Manchester acum vreo cinci săptămîni.

    D-na Martin: Ce ciudat! ce coincidenţă bizară! Şi eu, domnule, am plecat din Manchester tot acum vreo cinci săptămîni. Am luat trenul de la jumătate după opt dimineaţa, care ajunge la Londra la un sfert înainte de cinci.

    Dl. Martin: Ce ciudat! ce bizar! şi ce coincidenţă! Şi eu, domnule, am luat acelaşi tren! Locul meu era în vagonul opt, compartimentul şase, doamnă!

    D-na Martin: Ce ciudat! şi locul meu era tot în vagonul opt, compartimentul şase, stimate domn!

    Dl. Martin: Ştiţi, în dormitor am un pat. Patul e acoperit cu o plapumă verde. Camera asta cu patul şi plapuma verde se află la capătul coridorului, între closet şi bibliotecă, stimată doamnă!

    D-na Martin: Ce coincidenţă, ah, Dumnezeule, ce coincidenţă! Şi dormitorul meu are tot un pat cu plapumă verde şi se află la capătul coridorului, între closet, stimate domn, şi bibliotecă

    Dl. Martin: Ce ciudat, bizar, straniu! Atunci, doamnă, locuim în aceeaşi cameră şi dormim în acelaşi pat, stimată doamnă. Poate că acolo ne-am întîlnit!

     

    3. Suspans mortal: cineva se leagă la şiret!

    (Despre senzaţional, audienţă şi alte lucruri importante)

     

    D-na Martin: Ei bine, azi mi-a fost dat să văd un lucru extraordinar. Ceva incredibil.

    Dl. Martin: Hai, spune, draga mea.

    Dl. Smith: Vai, ce-o să ne mai distrăm!

    D-na Martin: Ei bine, azi, cînd m-am dus la piaţă să cumpăr zarzavat…

    Dl. Smith: Vai, ce-o să ne mai distrăm!

    D-na Martin: Am văzut, pe stradă, lîngă o cafenea, un domn bine îmbrăcat, la vreo cincizeci de ani care…

    Dl. Smith: Care ce?

    D-na Smith: Care ce?

    Dl. Smith: N-o întrerupe, draga mea, eşti infectă.

    D-na Smith: Dragul meu, tu ai întrerupt-o primul, mitocanule.

    Dl. Martin: Sssst. (Soţiei lui:) Ce făcea domnul?

    D-na Martin: Ei bine, o să ziceţi că fabulez, pusese un genunchi jos şi stătea aplecat.

    Ceilalţi trei: Oooh!

    D-na Martin: Da, aplecat.

    Dl. Smith: Nu se poate!

    D-na Martin: Ba da, aplecat. M-am apropiat de el să văd ce face…

    Dl. Smith: Şi?

    D-na Martin: Îşi lega şiretul la pantof.

    Ceilalţi trei: Fantastic!

    Dl. Smith: Dacă nu-mi spuneaţi dumneavoastră, n-aş fi crezut.

     

    4. Degeaba sună soneria: la uşă nu e nimeni

    (Despre obişnuinţa cu absurdul)

     

    Se aude soneria de la intrare.

    Dl. Smith: Ia te uită, sună.             

    D-na Smith: Trebuie să fie cineva. Mă duc să văd. (Se duce să vadă. Deschide uşa şi revine.)

    Nimeni. (Se aşază la loc.)

    (Soneria.)

    Dl. Smith: Ia te uită, sună.

    D-na Smith: Trebuie să fie cineva. Mă duc să văd. (Se duce să vadă. Deschide uşa şi revine.)

    Nimeni. (Revine la locul ei.)

    (Soneria.)

    Dl. Smith: Ia te uită, sună.

    D-na Smith: Eu nu mai deschid.

    Dl. Smith: Dar trebuie să fie cineva!

    D-na Smith: Prima oară n-a fost nimeni. Nici a doua oară. De ce crezi că acum e cineva?

    Dl. Smith:: Fiindcă a sunat!

    D-na Martin: Nu-i un motiv.

    Dl. Martin: Cum adică? Dacă se aude soneria la uşă înseamnă că e cineva la uşă care sună ca să i se deschidă uşa.

    D-na Martin: Nu întotdeauna. Aţi văzut adineauri!…

    Dl. Martin: De cele mai multe ori e.

    Dl. Smith: Eu cînd mă duc la cineva, sun ca să intru. Cred că toată lumea face la fel şi de fiecare dată cînd se aude soneria înseamnă că e cineva.

    D-na Smith: E adevărat în teorie. În realitate lucrurile stau altfel. Doar ai văzut adineauri. Bine, mă duc să văd, ca să nu zici că sînt încăpăţînată. Dar ai să vezi că nu-i nimeni!

    (Se duce să vadă. Deschide uşa şi o închide la loc.) Poftim, nu-i nimeni!

     

    După cum ştiţi, piesa se termină în extazul verbal al tuturor personajelor! Zeci de replici fără sens de genul: – Ochelarii nu se lustruiesc cu smoală – Mai bine omor un iepuraş decît să cînt la oraş – Se poate demonstra că progresul social e mult mai bun cu zahăr – Jos lustruiala!

    Nu vă sună cunoscut?

     

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here