Despre Oblomov sau despre plumbul din picioare

    Oblomov nu înseamnă lene. Sau nu doar atât. Esenţa personajului este neputinţa de a ieşi din condiţia dată, din cercul magic pe care firea proprie îl trasează în jurul fiecăruia. Lenea lui Oblomov (putea fi la fel de bine plictisul, distracţia, dezmăţul sau beţia) este plumbul care trebuie ridicat pentru a urca muntele vieţii către ceea ce vrei să fii. În cazul personajului lui Goncearov, patul este un centru gravitaţional mai puternic decât iubirea. 

      

    Oblomov este disperarea de a nu putea schimba nimic esenţial în «destinul» propriu. Cum se întâmplă asta? La un moment dat, te entuziasmează o viziune, te extaziază o imagine familiară proiectată în viitor: vezi că acela este drumul, asta îţi doreşti să devii. Viziunea te umple de patosul luptei, îţi dă forţa de a mişca munţii pentru a ajunge acolo (unde simţi că eşti tu, cel autentic). O clipă ai convingerea că eşti puternic, că nu eşti prizonierul pasiunilor care te frânau până acum, care te ţineau captiv. Îţi dau lacrimile de bucuria regăsirii (ipotetice), dar şi de tristeţea rătăcirii de până atunci (fapt brut, dezolant). Dar balonul se dezumflă treptat, nici nu-ţi dai seama când şi cum. Timpul trece. Revii la aceleaşi deprinderi care te deturnează. Se instalează uitarea şi, mai târziu, deznădejdea.

     

    Dacă lenea ar fi fost fără soluţie de la bun început, Oblomov rămânea un caz patologic şi atât. Dar el are viziunea unei alte lumi, îşi doreşte acţiunea binefăcătoare a iubirii. Ascultă îndemnurile prietenului cel mai bun, Andrei Stoltz Ivanâci, sare din patul îmbâcsit şi aleargă în parc împreună cu Olga, femeia iubită. Problema e că nu poate păstra efortul, nu-l poate repeta. Îi lipseşte voinţa, acea forţă ilogică născută în momentul revelaţiei, care e capabilă să împingă lucrurile înainte. Oblomov cedează vocilor interioare care spun « La ce bun? », « Merită efortul? » sau «Viaţa este bună şi aşa, nu te agita prea mult». Prietenul Stolz face o ultimă încercare de a-i schimba cursul vieţii, spunându-i «Acum ori niciodată». Dar eforturile sunt inutile, Oblomov se întoarce în pat, care îi devine în cele din urmă sicriu. 

     

    xxxxxxx

     

    Sunt sub impresia lui «Oblomov» văzut aseară la Teatrul Bulandra (piesa se joacă de mulţi ani cu succes, cu un Mihai Constantin genial şi o regie Alexandru Tocilescu remarcabilă). Mă tot gândesc că metafora se potriveşte şi poporului român, aşa cum se vede el din vremurile tulburi în care trăim. La 20 de ani de la extazul « revoluţiei » (revoluţie sau nu, explozia de energie şi speranţă nu poate fi contestată), trăiesc cu senzaţia că nu avem nicio şansă să ne ridicăm din patul istoriei.

     

    Desigur, lucrurile s-au schimbat mult în România în 20 de ani, nimeni nu contestă asta. Dar mai nimic nu s-a petrecut din impuls intern, ci doar ca o rostogolire de la sine, o dată cu forţa vremurilor în care trăim. Mentalitatea maselor care votează, dar şi calitatea elitei politice sunt foarte aproape de începutul anilor 90. «Tranziţia» nu ne-a rostogolit prea departe de pat, am ajuns cel mult până la uşă, dar nu am ieşit încă la aer curat. UE ne-a tras de mână, ne-a îmbrăcat, ne-a dat cu apă pe ochi, precum prietenul lui Oblomov, dar dedesubtul hainelor de gală am rămas un trup somnoros şi inactiv.

     

    Moartea voinţei se vede în slăbiciunea societăţii civile. Cine să mişte lucrurile dacă picioarele sunt debile? (Avem foarte puţine organizaţii non-guvernamentale active şi o clasă de mijloc firavă şi tăcută). În schimb, corpul este supraponderal şi imobil (România profundă, din oraşele mici şi din rural). Mâinile sunt abile, lungi şi hrăpăreţe (elita politică neschimbată în 20 de ani, care a legat fedeleş restul corpului). Gura este lăbărţată şi inutilă (strigăte care denunţă ,atunci când nu vorbeşte dulce-mieros). Ochii sunt aproape închişi, într-o stare de somnolenţă eternă, urechile astupate. Aşa arată Oblomovul românesc, într-o imagine de factură gulliverică. 

     

    Ce sperăm? Este adevărat că alegerea unuia din cei trei candidaţi (Antonescu, Băsescu, Geoană) va duce lucrurile într-o direcţie sau alta. Dar căile nu sunt atât de polarizate cum ne auto-iluzionăm (sub mirajul discursului politic). Nici pericolul dictaturii nu este real, cum nici lupta cu sistemul ticăloşit nu e altceva decât teatru ieftin. Nici rinocerii din clanul PSD nu sunt mult diferiţi de rinocerii celorlalţi. Să fim serioşi, imaginea corectă a ce urmează după 6 decembrie este următoarea (o preiau de la Cristian Pârvulescu): vom asista la recuperarea masivă a investiţiei făcute în alegeri. Cheltuielile cu bătălia politică, în care punem atât de mult patos, noi cei fără opţiune, trebuie decontate din buzunarul nostru al tuturor. Partea proastă este că buzunarul este găurit de criza economică, fapt care nu-i va intimida pe hoţi, dar ne va destabiliza pe noi ceilalţi.  

     

     

     

     

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here