David Schwartz despre referendum: „liderii politici nu fac nimic altceva decât să mai arunce o fumigenă care să atragă atenția de la problemele sociale importante”

    David Schwartz (dreapta), alături de prietenii săi actori de la Macaz. Sursa foto: pagina de facebook a regizorului

    Pe David Schwartz îl găsești fie lucrând la proiecte de teatru comunitar, teatru de implicare socială și teatru politic, fie la Macaz, ca barman, între repetiții. Am vorbit cu el despre teatru, Referendum, protestele #Rezist și de ce și cum au renunțat românii la știință în favoarea obscurantismului. Deși pare absurd că în 28 de ani am reușit să facem nimic pentru noi ca cetățeni, dacă te uiți la discursul zilnic cu care am fost bombardați din toate părțile realizezi că e mare lucru că nu ne vânăm reciproc pe stradă pentru cauze coborâte din alte secole. Încă.

    Dora Constantinovici: Ce pregătiți în toamna aceasta?

    David Schwartz: Pe lângă stagiunea cu spectacolele vechi, avem patru premiere la MACAZ, deci va fi un program destul de încărcat. Prima este „Fuckultate” (de Ioana Chițu, Natalia Graur, Ruxandra Simion, Raj și Soleială), care este produsul rezidenței pe care am organizat-o vara asta, Școala de Teatru Politic. Am ajuns în punctul în care încercăm să dăm mai departe câte ceva din experiența și principiile noastre de lucru, ca atare am făcut acest apel pentru studenți și proaspăt absolvenți, de rezidență pentru teatru politic. Am selectat artiste și artiști care, timp de patru săptămâni, au participat la ateliere de teoria artei politice, de dramaturgie, de actorie, de construcție de spectacol. În urma atelierelor, ei au ales o temă comună (ierarhiile și diversele forme de abuz din sistemul universitar) și au lucrat o lună la spectacol. „Fuckultate” este rezultatul acestui proces de lucru.

    Dora Constantinovici: Se face la facultate vreun curs de teorie a artei politice sau ceva asemănător?

    David Schwartz: Nu, tocmai de asta căutăm să suplinim această lipsă. Din câte știu eu, la nicio facultate de teatru din țară nu există cursuri de artă politică, de teatru politic, sau măcar de teatru social sau documentar. Se învață cel mult la istoria teatrului că există și această direcție, dar asta la nivel teoretic, nu se experimentează cu practica teatrului politic. Inclusiv de-asta ne-am gândit să facem școala asta independentă care să îi ajute pe cei care vor să învețe ceva despre teatrul politic, angajat, pentru că nu există în mediul universitar.

    Dora Constantinovici: De ce nu există?

    David Schwartz: Cred că programa este încă gândită mai degrabă după diverse criterii care țin de mijloacele formale. Ceea ce nu e neapărat rău, doar că dimensiunea social-politică a artei nu prea este adusă în discuție. De-asemenea, teatru contemporan se studiază destul de puțin. Pe de altă parte, cred că nici nu există oameni care să vină cu o astfel de abordare. Până la urmă și teatrul clasic (și Cehov, și Shakespeare, și tragedia greacă) se poate preda foarte bine din perspectivă politică, cu atenție la contextul istoric și social care a produs textele respective și la mizele lor politice. Depinde cum vrei tu să vezi teatrul, cum te raportezi la teatru. Pe de altă parte, există o întreagă istorie a teatrului politic militant, inclusiv în context local, care e mai degrabă ocultată, nu prea se vorbește despre ea. Deși uneori apar nume foarte importante pentru teatrul politic – de exemplu la actorie se face Gorki, la regie se face uneori Brecht – se discută mai degrabă opțiunile lor estetice, prea puțin despre ei ca artiști militanți cu viziuni politice radicale.

    Dora Constantinovici: Crezi că este frica asta ca teatrul politic să nu fie confundat cu o formă de activism?

    David Schwartz: Cred că e vorba de o depolitizare totală a artei și culturii, sau mai degrabă despre aparenta depolitizare, depolitizarea afișată și afirmată a artei și culturii de după 89. Dacă înainte avem o artă permanent asumată politic, după 89 discursul oficial este: am scăpat de politică în artă, să ne ocupăm de artă pentru artă, de frumos – practic asistăm la revenirea unui discurs de secol XIX, ne întoarcem la polemica Maiorescu-Gherea despre arta pentru artă. Și asta s-a întâmplat până în anii 2000. A avut loc un proces de naturalizare a ideologiei dominante, văzută acum ca „adevărată”, „firească”, „apolitică”. După anii 2000, au început să se mai zdruncine lucrurile în teatrul independent. În cel de la stat, abia în ultimii ani s-au mai făcut niște pași înainte, au apărut spectacole despre subiecte foarte incomode precum exploatarea de la Roșia Montana, land-grabbing-ul sau rasismul instituționalizat. Sigur că spectacolele astea sunt puține și sigur că sunt contrabalansate de un val reacționar dur – au apărut în ultima vreme regizori de teatru conscrați care se bat cu dușmanul închipuit – „corectitudinea politică” – și cu pseudo-pericolul cenzurii în numele corectitudinii politice. Când de fapt tocmai teatrul politic și cel cu mesaj progresist s-au confruntat cu cenzura, uneori foarte directă -spectacole pur și simplu scoase din repertoriu după câteva reprezentații.

    Dora Constantinovici: Cei care au făcut acest rezidențiat cu voi, au venit cu ceva nou, ceva ce să puteți și voi, la rândul vostru să folosiți în alte piese?

    David Schwartz: Echipa de la „Fuckultate” a venit în primul rând cu multă energie și cu furie față de ceea ce se întâmplă în societate. Din asta s-a construit de fapt și spectacolul, care cred că a ieșit foarte bine. El vine într-un fel în direcția spectacolelor noastre, e ușor de identificat ca „spectacol de la Macaz”, dar are prospețime – o prospețime pe care noi nu o mai avem chiar mereu (râde).

    Dora Constantinovici: Ce altceva mai vedem toamna aceasta?

    David Schwartz: A mai avut loc deja premiera spectacolului „Lambada” (echipa: Iudit Ardeleanu, Vlad A. Arghir, Marius Armașu, Lippa Segall Barotti, Olimpia Segall Barotti, Constantin Băbălău, Mihaela Bîrlegi, Anuța Brill, Ioseph Cotnăreanu, Mișa Dumitriu, Paul Dunca, Monica Dunca, Margareta Eschenasy, Alex Horghidan, Matilda Iaroslavitz, Roland Ibold, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, Marius Rădulescu, Nicolae Săvoiu, Maria Sgârcitu, Pompiliu Sterian, Dorotea Weissbuch), realizat împreună cu seniorii de la Moses Rosen, la care s-a lucrat încă din aprilie-mai. Este un spectacol de rememorare colectivă și explorare afectivă a anilor 90 – schimbarea de regim din perspectiva unor persoane care aveau atunci 50-60 de ani sau chiar mai mult.

    Dora Constantinovici: Există între ei conflicte pe tema asta?

    David Schwartz: Da, există între ei și conflicte, dar e mai degrabă un conflict de abordare. Cam toți înțeleg foarte bine care au fost avantajele și dezavantajele schimbării de sistem, pur și simplu unii valorizează mai mult schimbările pozitive, iar alții văd mai degrabă eșecurile. Dar există un relativ consens în ceea ce privește problemele principale – delapidarea statului, dezindustrializarea și distrugerea agriculturii, revirimentul șovinismului și antisemismului – sunt niște lucruri pe care le-au simțit toți oamenii. Chiar și cei care erau la pensie atunci, au simțit schimbările, bine, cei care erau încă angajați au simțit și mai mult, polarizarea socială care a urmat și altele. Dar depinde de fiecare cum se raportează la toate acestea.

    La sfârșitul lunii septembrie a avut loc și premiera companiei Giuvlipen, „Cultul Personalității”, regizată și scrisă de Mihai Lukacs, cu Oana Rusu, Andrei Șerban, Raj Alexandru Udrea. E un spectacol despre relațiile dintre Ana Pauker și Gheorghiu Dej și conflictele atât personale cât și politice din anii 50 legate de direcția pe care trebuia să o ia socialismul românesc.

    Dora Constantinovici: Iar o să aveți o grămadă de critici care vor spune de comuniștii de la Macaz…

    David Schwartz: Da, cu asta ne-am obișnuit. Cred că este un spectacol important – revizitează contextul luptelor ideologice și politice din anii 50 din interior – adică ce s-a întâmplat cu oamenii ăștia, care au fost experiențele, perspectivele și viziunea celor care au condus România în uriașul proces de schimbare de după 1945.

    În sfârșit, ultima premieră va avea loc la sfârșitul lunii octombrie – „Negreșită” – un spectacol inițiat de Carolina Vozian, în care este vorba despre experiențe locale ale persoanelor queer și despre confruntarea foarte materială și directă cu valul de violență organizată împotriva comunității LGBTQ. Mai ales în contextul acesta sinistru cu Referendumul, cred că e foarte important și binevenit, inclusiv pentru că își propune să vorbească puțin și despre originile acestor mișcări homofobe, despre relațiile CPF cu structuri conservatoare internaționale, în special din SUA, dar și din Rusia și alte țări. Adică ne arată cum s-a constituit și ce înseamnă CpF la nivel structural și institutional.

    Dora Constantinovici: Are o miză politică acest referendum? În toată ura asta generală, crezi că oamenii realizează că deși unii vor merge la vot, nimic nu se va schimba în realitate și că în continuare cei din comunitatea LGBT nu vor dispărea, nu se vor putea căsători cum nu o pot face nici în prezent și că nu vor putea fi atacați pe stradă pentru orientarea lor sexuală căci în continuare pentru asta poți să faci pușcărie?

    David Schwartz: Din păcate în România persoanele din comunitatea LGBT sunt de fapt foarte vulnerabile pe stradă, sunt atacate inclusiv fizic, iar multe dintre aceste violențe nu sunt pedepsite. Iar tot acest discurs homofob agresiv, legitimat acum de stat și de biserică, poate duce în continuare la violențe și mai mari și deschide portița pentru noi inițiative discriminatoare – asta este de fapt partea cea mai îngrozitoare cu acest referendum. În plus, se apelează la această panică artificial construită, la acest nou țap ispășitor, clar pentru a distrage atenția de la tot felul de alte probleme sociale și politice – în mod evident asta este una dintre principalele mize ale propagandei anti-LGBT. Sigur, pentru grupurile conservatoare dure, până la urmă fasciste, e clar că există o miză pe bune – redefinirea normelor sociale în funcție de agenda lor – o poziție tot mai dură anti-LGBT, interzicerea avortului, limitarea divorțurilor, interzicerea educației sexuale în școli ș.a.m.d. În miezul acesta hardcore există interesul de promovare a acestei agende. În schimb, în rândul partidelor politice mari, vorbim, cred, de un fals calcul populist.

    Dora Constantinovici: Și apoi mai e și această discuție cu eu nu vreau să-mi impună americanii ce să fac la mine-n țară și să îmi bage pe gât drepturile LGBT când de fapt toată abordarea asta religioasă a CpF vine tot din SUA.

    David Schwartz: Da, clar vine din America de Nord, tot grupări din Statele Unite au încurajat și mișcarea homofobă din Rusia – de altfel am văzut ce bine se înțeleg la Organizația Mondială a Familiei care a avut loc în Republica Moldova. Era un fel de Internațională a fasciștilor, fundamentaliști din Rusia, din SUA, din Africa. Iar liderii politici nu fac nimic altceva decât să mai arunce o fumigenă care să atragă atenția de la problemele sociale importante. Ei vin cu referendumul în timp ce Teodorovici vine cu ideea că accesul la tratament medical nu ar trebui să fie accesibil tuturor în egală măsură, ci doar în funcție de cât plătește fiecare. De aici îți cam poți da seama cât de mult îi interesează de fapt pe ei „familia tradițională” sau oamenii în general. Se aruncă praf în ochii oamenilor cu țapi ispășitori inventați, în timp ce marii patrioți și apărători ai tradiției cedează pe nimic gazele din Marea Neagră.

    Dora Constantinovici: Crezi că se vor strange destui cât să treacă referendumul?

    David Schwartz: Eu sper că nu. Sunt foarte mulți care nici atunci când s-au strâns cele trei milioane de semnături nu știau exact ce semnează. Știu că în multe locuri le-au fost oamenilor cerute documentele, inclusiv ale fraților, părinților, rudelor plecate în străinătate, și au apărut pe listele de semnatari. Lucruri de genul ăsta s-au întâmplat la scară mare. Doar să sperăm că acești susținători fictivi nu vor apărea și pe listele de vot de la referendum. Eu cred destul de tare că acest Referendum se poate valida doar după diverse fraude. În plus, nu sunt chiar convins că toată lumea din PSD are interesul să se valideze acest Referendum – cred că și acolo sunt niște lupte interne. Una peste alta, nu putem ști care vor fi rezultatele oficiale, dar ce cred eu, poate naiv, e că nu vor ieși din casă peste cinci milioane de oameni, cât e nevoie ca să valideze porcăria asta.

    Dora Constantinovici: Ai văzut că sunt anumite probleme și între oamenii care ieșiseră în stradă cu #rezist și care acum vor să se facă Referendumul. Ceea ce pare să fi mirat destul de multă lume. Cum vezi tu fenomenul ăsta? Ai fost la ultimele proteste?

    David Schwartz: Eu n-am ieșit la protestele #rezist niciodată. Am ieșit la majoritatea protestelor de după 2012, la cele anti-austeritate, pe care le consider în continuare cele mai legitime sau dacă vrei conforme cu ideile mele despre protest. Am ieșit și la cele pentru Roșia Montană. Și la unele și la altele am văzut că există loc de a interpreta și schimba discursul dacă ieși cu o pancartă, cu un slogan propus de tine. Au fost slogane care au venit de la noi, inclusiv de la oameni de la Macaz, și au devenit slogane colective, strigate de toată lumea în piață. Chiar și la Roșia Montană, unde erau și oameni de extremă dreapta foarte vocali, vedeai că există loc și pentru un discurs de stânga și pentru o luptă anti-corporații sau anti-privatizarea resurselor. La protestele din 2012, ideea nu era să cadă Băsescu că nu-mi place mie sau că e corupt, ci să cadă Băsescu pentru că a luat aceste măsuri de austeritate, neoliberale, care au distrus practic vieți, să cadă pentru Codul Muncii care a distrus sindicatele și a lăsat lucrătorii la dispoziția patronilor, să cadă pentru micșorările de salarii și pensii care au lăsat oameni pe drumuri etc. La ambele proteste (anti-austeritate și Roșia Montana) s-a ieșit pentru niște cauze cu care mă simțeam solidar, mă identificam. Cele de la Colectiv încoace au fost catalizate în jurul unui discurs abstract anticorupție care pe mine nici nu mă reprezintă și nici nu mă interesează. Am trecut de câteva ori pe lângă, am trecut prin Piața Victoriei, am văzut cine e pe acolo, am văzut ce pancarte sunt, ce se strigă. Chiar dacă am și prieteni buni care au participat și au încercat să aducă la proteste un discurs mai de stânga, din punctul meu de vedere e clar că nu e un loc pentru asta. Discursul era exclusiv de dreapta, pe anticorupție și anti-comunism, e clar că e un discurs cu o istorie și o direcție super coloniale. Oamenii chiar își imaginează că corupția de la noi, „balcanică” și „comunistă” ne trage în urmă, în timp ce corporațiile occidentale nu plătesc taxe, sunt implicate într-o mulțime de scandaluri de mită și de corupție, exploatează oamenii la greu – doar dacă te uiți la ce face Amazon și îți dai seama cât de ridicol este discursul local anti-corupție. E o chestie care se întâmplă peste tot în lumea „civilizată” și „occidentală”. Vezi că sunt companii occidentale care îți vând în Europa de Est la același preț ca afară produse second-hand de o calitate mult inferioară fără să recunoască asta, vezi că Lidl și Kaufland primesc subvenții de la stat sub pretextul că creează locuri de muncă, când de fapt reduc locurile de muncă peste tot pe unde apar hipermarket-urile lor – sunt lucruri care îți arată clar că corupția este generalizată la nivel mondial și că nu e o problemă locală. De fapt, dacă ne uităm la țările care cât de cât au eradicat mica corupție, vedem că ea a fost eradicată în țările foarte bogate în care salariile sunt mari iar serviciile sociale sunt puternice și nu în țările sărace unde s-a schimbat un președinte sau un prim-ministru. Adică e adevărat că există țări bogate și corupte, dar țări sărace și necorupte nu există. Drumul e invers. Dacă te uiți la SUA în secolul XIX – corupția era generalizată, până și voturile se cumpărau și se vindeau. Lucrurile acestea s-au schimbat după ce s-a înregistrat o anumită creștere economică. Așa că discursul ăsta anticorupție până la urmă nu ajută pe nimeni, nu se va schimba nimic dacă-l schimbi pe Dragnea cu Iohannis, s-a scris atâta și despre casele lui Iohannis și despre diversele afaceri ale oamenilor din PNL și alte partide, iar pe de altă parte lobby-ul este doar o altă denumire pentru corupție, el are aceleași principii și aceleași rezultate. În schimb, derapajele pe bune ale PSD-ului nu sunt sancționate cu adevărat și vehement la proteste. Nici măcar ce s-a întâmplat cu Codul Fiscal, care este o chestie dezastruoasă și pentru salariați și pentru cei care lucrează pe drepturi de autor. Când au ieșit sindicatele să protesteze împotriva codului fiscal, lumea nu s-a prea solidarizat. Eu cred în bunele intenții ale celor care ies la proteste, știu că sunt unii care ies pentru că doresc să fie mai bine, știu că mulți dintre cei care au ieșit trăiesc în precariat și au probleme economice, dar pur și simplu e un discurs în care nu mă regăsesc. Cred că mai mult ca oricând e un discurs plin de consens care nu lasă loc de negocieri și care vine la pachet, pe lângă anticorupție, cu anti-comunism, idealizarea privatizării și a altor măsuri de dreapta.

    Dora Constantinovici: De ce nu iese lumea împotriva sărăciei?

    David Schwartz: Avem o istorie recentă marcată de discursul puternic spre individualism: dacă vrei poți, dacă muncești și te auto-exploatezi destul, sigur ajungi departe, dacă ești sărac e vina și responsabilitatea ta, cel mai bun sau mai șmecher câștigă, asistații social sunt cei care ne trag în jos etc. etc. Lucrurile astea ni se spun zilnic pe toate mediile posibile – le spun reclamele și serialele la televizor, le spune și Liiceanu, le spun și manelele, se spun și la școală, se spun și la facultate – există un consens absolut pe acest discurs individualist. Lipsește complet educația pentru empatie și solidaritate. Dar lipsește și minima educația civică și politică. Uite de exemplu discuția despre spitale de stat versus cele private. Oameni din zona artistică și intelectuală precară îți spun că de ce să mai plătească asigurarea la stat, că merg la privat că acolo nu stau la coadă. Nu se gândesc nici la cei care nu-și permit să meargă la privat, dar nu se gândesc nici măcar la faptul că ei peste 30 de ani o să aibă nevoie de o operație pe cord sau de tratament pentru cancer și spitalele private nu îți oferă asemenea servicii, că, ce să vezi, din astea nu se face profit. Nu mai zic că oamenii habar n-au că și sistemul privat este co-finanțat de stat. Și că asta slăbește inevitabil sistemul public.

    Dora Constantinovici: Ai zice că după 89, oamenii ar vrea să fie ceva mai echilibrați, mai liniștiți, mai bucuroși, nu asta ne-am dorit?

    David Schwartz: Cam greu. După destrămarea sistemului socialist a fost creată și mai multă polarizare socială, s-au accentuat și mai tare conflictele și faliile sociale, au apărut și mai mulți țapi ispășitori. Situația economică nu s-a îmbunătățit, ba chiar s-a degradat pentru foarte multe persoane. Și s-au pierdut speranțele și iluziile în legătură cu noul sistem. De aici și revirimentul formidabil al obscurantismului în toate mediile sociale, indiferent de clasă sau educație. Știința, cercetarea sau argumentele, la fel ca și echilibrul și liniștea, au cam pierdut bătălia. Dar e responsabilitatea noastră să schimbăm, cât putem, această situație.

     

     

    Interviu din 5 octombrie 2018, republicat

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here