Proletarii nu au țară, episodul 2. Și un Iohannis la Roma

    Primul episod din ”Proletarii nu au țară” a fost experimentat pe propria piele de milioane de români. Tot ce a ieșit ca reflectare publică mainstream a fost o mâzgă fie despre ”diaspora de succes”, fie despre ”curve și infractori” în diverse mârâieli și ironii ale liderilor autohtoni. Era vorba despre lucrători de tot soiul, despre muncitori în multe domenii, cei mai mulți la limita precarului și acolo, dar cu un câștig serios față de nimicul de aici.

    Românii au constatat pe propria lor piele că angajații în construcții, în treburi domestice, spitale, restaurante etc. nu prea au nici țară, nici UE. Au UE în măsura în care sunt lăsați să muncească peste tot pe teritoriul respectiv. Dar au fost demonizați constant de politica locală pe acolo pe unde au lucrat, drepturile nu au fost nici pe departe cele ale unui lucrător din țara gazdă. În timp ce și-au rupt spatele, toată lumea le-a povestit despre extraordinara binefacere care li se face. Vom fi confruntați cu al doilea episod al axiomei ”proletarii nu au țară” după ce s-a mai făcut un pas serios înspre primirea lucrătorilor străini în România – coborârea obligației pentru angajare la salariul minim, nu mediu, ca până acum (sursa).

    „S-au acceptat două amendamente de maximă importanţă care elimină discriminarea creată între salariaţii români şi cei străini, conform principiului la muncă egală salariul egal. Coboară salariul de încadrare al lucrătorului străin necalificat, de la salariu mediu brut la salariu minim brut, iar pentru lucrătorii înalt calificaţi de la patru salarii medii brute la două salarii medii brute”.

    Acest al doilea episod a început de vreo doi-trei ani la modul serios. Dincolo de partea legală, cu faptul că angajatorii ar fi trebuit să le dea un salariu mai mare decât pentru jumătate din angajații României, adică salariul mediu, evident că s-a lucrat la greu într-o zonă gri, cu nuanțe de negru (sute de muncitori sârbi descoperiți într-o hală unde lucrau clandestin, de exemplu).

    Acum începe presiunea în baza salarială, adică în timp ce parlamentarii votează declanșarea bătăliei pe supraviețuire, varianta globalizată, s-a alimentat constant și ura față de refugiați, de orice tip or fi fiind ei. Refugiații vor fi luați la pachet cu muncitorii veniți legal, patronii vor ține salariile jos și se vor îmbrăca în costum național în hore cu politicienii. Despre această dublă direcție scrie bine Constantin Pârvulescu în Adevărul.

    Criza de mână de lucru e serioasă, sigur că ceva trebuia făcut. Însă România avea încă mari bazine de mână de lucru foarte ieftină care ar fi putut fi urnită cu salarii decente și cu investiții cu cap. Nu e cazul. Toată politica românească, toată presa, toți au demonizat constant muncitorul ”leneș care vrea/bea prea mult”.

    Întotdeauna m-am întrebat cum se face că stânga vestică, de exemplu, oricum prinsă în offsideuri neoliberale și de proprii electori, nu a avut politică fermă și pentru sprijinirea (reală, nu la TV sau cu măsuri aparent promuncitor, care de fapt îl expuneau și mai mult) a acestor refugiați economic din interiorul UE. O vom vedea pe propria noastră piele. Marele talent perfecționat în timp este să ascunzi de ochii lumii astfel de muncitori.Lupta la baza piramidei se dă surd și încrâncenat. La suprafață vom avea dezbateri cu ”creștinătatea” Europei și alte abureli.

    Adevărata artă a agențiilor de plasare de muncitori este tocmai camuflarea la nivel de masă a unui adevăr simplu: ne prefacem că oamenii ăia au aceleași drepturi ca muncitorul autohton, dar facem de fapt munca murdară pe care angajatorul mare nu vrea s-o facă. Chiar românii trimiși prin agenții la muncă afară se trezesc că salariul nu e cât ăla promis, taxele nu-s chiar toate plătite, drepturi suplimentare ioc. Iar cazurile fericite sunt exploatare intensă și bani insuficienți. Vor mai urma și alte episoade când se va deschide complet lupta pentru joburile prost plătite, poate chiar dispariția salariului minim pe care îl urăște toată dreapta și populiștii de azi vor găsi un impuls suplimentar, ăla pe care-l au deja diverse formațiuni politice europene conservatoare, de extremă dreapta – social-democrația oricum moare sufocată de propriile compromisuri.

    E utopie extremă să faci în UE un program de integrare reală a muncitorului nomad european. Pașii trebuie să fie extrem de mici și, dacă se poate, să hrănim la nesfârșit un subproletariat care să zică săr’na pentur o pâine. Suntem experți în supraviețuire, trebuie să alimentăm acum experți în exploatarea altora. Aceiași UE-fanatici vor mângâia pe creștet globalismul ca strictă formă de import de muncitori prost-plătiți și apoi vor scrie rapoarte despre esticul necivilizat.

    Să mai punem lângă asta și extraordinarele probleme cu munca necalificată în rândul tinerilor români – din ce în ce mai puțini angajați calificați producem, dar din ce în ce mai multă mână brută de lucru, plătită extrem de prost.

    Unii se întrebau: dar de ce e așa mare salariul pentru muncitorii străini și se preferă angajarea lor în loc de localnici? Păi nu asta esențial acum, cât de mare e salariul. Suntem în perioada de ocupare a pieței.

    Esențială era combaterea acestui moment în care angajatul român, chiar dacă prost sindicalizat și cu drepturi puține, avea totuși o pârghie de negociere a salariului: era mare cererea de mână de lucru.

    Această minimă putere de negociere trebuia combătută și trebuia promovat profilul muncitorului perfect supus, ascultător, zâmbitor, cam cum apar materialele pe la televiziuni glossy cu angajați vietnamezi prezentați ca gata să muncească până mor cu zâmbetul pe buze. Lucrurile vor fi și mai puțin roz pentru muncitorii veniți din non-UE, șantajul prețului celui mai mic a ajuns la episodul doi pentru muncitorii de pe acest teritoriu numit România, indiferent de naționalitatea lor (până la urmă ai avut o astfel de politică, după unificarea Germaniei, cu ”esticii”, deci se poate și când ai pașapoarte cu aceleași drepturi teoretice).

    Iohannis a fost la Roma. Sigur că e frumos să te întâlnești cu autorități, să faci selfieuri la Columnă. Dar în atâtea zile se puteau găsi momente în care să livrezi minimum două mesaje: problema discursului xenofob chiar în interiorul Guvernului cu al cărui premier te-ai întâlnit (știu că mulți români chiar îl iubesc pe Salvini, așa e când xenofobia îi privește, încă, doar pe cei care stau și mai prost decât tine) și al doilea: să repui pe masă chestiunea semisclavagismului, cel mai frecevent în Italia, și a slabelor preocupări europene pentru a asigura un statut universal acceptabil pentru oricine muncește oriunde în această UE. Nu, totul a fost roz din nou, noi dăm lucrători, ei dau investitori, ce bine neînțelegem noi doi.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here