”Problema este că societatea nu-şi schimbă instituţiile atunci când e nevoie, aşa cum îşi schimbă un meşter instrumentele”. Troțki și Istoria revoluției ruse

    Un eveniment editorial: Istoria revoluției ruse, două volume apărute la Tact. O combinație unică între un scriitor atât de talentat, un om care să relateze din mijlocul mișcării felul în care a văzut desfășurarea revoluției (revoluțiilor, de fapt, Troțki a fost în mijlocul evenimentelor și la 1905), o ediție excelentă prin corectitudine și aparat critic, făcută de Gabriel Chindea și Andrei State, și un ghid de demistificare împotriva acelora care și la 101 ani își găsesc energie să repete poncifele establishmentului rusesc burghez de la 1917.

    În an de centenar de la Marea Unire românească se vorbește prea puțin despre marea influență a Revoluției Ruse asupra frontului în Marel Război, asupra mișcărilor sociale din România. Marea Unire a însemnat și o suită de proteste serioase organizate dinspre stânga, cu represiune dură, criminală în unele momente. Cele două evenimente trebuie privite și împreună, și elitele românești începând atunci să se gândească măcar la niște minime reparații pentru țărani-soldați care erau batjocoriți și apoi chemați pe front, sau, în sens invers, să își facă politicile împotriva amenințării roșii și întărind extremele drepte ale țării într-o manieră care știm unde a dus.

    Un bun început, niște fișe de lectură, din cartea lui Troțki, acest maestru care a reușit în scris să contureze un erou cu o mie de fețe: masa populară într-un moment revoluționar:

     

    Problema este că societatea nu-şi schimbă instituţiile atunci când e nevoie, aşa cum îşi schimbă un meşter instrumentele. Dimpotrivă, ea consideră în realitate instituţiile ce planează deasupra ei ca pe ceva dat pentru totdeauna. timp de decenii, critica opoziţiei este numai o supapă de protecţie în faţa nemulţumirilor maselor şi condiţia stabilităţii ordinii sociale: de exemplu, asta a fost în principiu funcţia pe care a avut-o critica făcută de socialdemocraţie. E nevoie de nişte condiţii cu totul excepţionale, independente de voinţa unor persoane sau a unor partide, spre a smulge nemulţumirile din lanţurile conservatorismului şi a împinge masele la revoltă. Prin urmare, în perioada revoluţiei, schimbarea rapidă a opiniilor şi a dispoziţiilor maselor nu rezultă din flexibilitatea şi mobilitatea psihicului omenesc, ci, dimpotrivă, din conservatorismul lui profund. Rămânerea cronică în urmă a ideilor şi a relaţiilor faţă de noile condiţii obiective până în clipa în care ultimele se abat asupra oamenilor sub forma unei catastrofe este cea care produce în perioada revoluţiei mişcarea în formă de salturi a ideilor şi a pasiunilor, ce le apare capetelor simple de poliţişti ca fiind pur şi simplu rezultatul acţiunii unor „demagogi”.

    (…)

    Fără o organizare conducătoare, energia maselor s-ar risipi ca un abur ce nu este băgat într-un cilindru cu piston. Totuşi, ceea ce pune totul în mişcare nu e nici cilindrul, nici pistonul, ci aburul.

    (…)

    Perioadele de înaltă tensiune a pasiunilor sociale lasă, de fapt, puţin loc contemplării şi abstractizării. Toate muzele – până şi cea plebee a jurnalismului, în pofida şoldurilor ei puternice – o duc greu în timpul revoluţiei. Şi totuşi, situaţia istoricului nu e deloc lipsită de speranţă.

    (…)

    Dacă muncitorii fuseseră goniţi în vechiul lor staul, asta se făcuse pe ocolite, printr-o serie de înfrângeri şi minciuni. Marat a înțeles foarte bine crudul revers social al revoluţiilor politice. De aceea şi este el aşa de calomniat de istoricii oficiali. „revoluţia se înfăptuieşte şi este susţinută numai de către clasele de jos ale societăţii – scria el cu o lună înainte de revoluţia din 10 august 1792 –, de toţi acei oropsiţi pe care bogăţia neruşinată îi tratează drept canalii şi pe care romanii, cu cinismul lor obişnuit, i-au numit cândva proletari.” Şi ce le dă revoluţia acestor oropsiţi? „După un oarecare succes de început, mişcarea este în cele din urmă înfrântă; îi lipsesc mereu cunoştinţele, deprinderile, mijloacele, armele, conducătorii, un plan de acţiune şi rămâne fără apărare în faţa complotiştilor, care dispun de experienţă, abilitate şi viclenie.” Nu e interesant că Kerenski n-a vrut să fie un Marat al revoluţiei ruse?

    (…)

    Unul dintre foştii căpitani ai industriei ruseşti, V. Auerbach, povesteşte indignat că „cei de jos au înţeles revoluţia ca pe un fel de lăsata-secului: servitoarele, de pildă, au dispărut cu zilele, se tot plimbau cu nişte panglici roşii, mergeau cu automobilele şi se întorceau numai în zori, pentru a se spăla şi a pleca din nou la petrecere”. E uimitor că, încercând să arate decăderea morală produsă de revoluţie, demascatorul prezintă comportamentul servitoarei prin acele trăsături care, cu excepţia panglicii roşii, reproduc cum nu se poate mai bine viaţa obişnuită a unei patriciene burgheze. Da, revoluţia era interpretată de asupriţi ca o sărbătoare sau ca un ajun de sărbătoare şi prima mişcare a salahoarelor trezite de ea consta în slăbirea jugului sclaviei cotidiene, umilitoare, apăsătoare, fără ieşire. Clasa muncitoare ca întreg nu putea şi nu voia însă să se mulţumească numai cu panglicile roşii – ca simbol al victoriei câştigate pentru alţii.

    (…)

    În organizarea unei asemenea călătorii neobişnuite printr-o ţară duşmană în timp de război se văd principalele trăsături ale lui Lenin-politicianul: îndrăzneala ideii şi atenţia meticuloasă pentru punerea ei în practică. În acest mare revoluţionar se afla un notar pedant, care-şi înțelegea totuşi rolul şi care trecuse la întocmirea actului său odată ce asta putea ajuta cauzei distrugerii tuturor actelor notariale

    (…)

    Principala forţă a lui Lenin stătea în aceea că el înţelegea logica internă a mişcării şi-şi orienta politica după ea. El nu le impunea maselor planul său. El ajuta masele să-şi conştientizeze şi să-şi pună în practică propriul plan. Când Lenin a redus toate problemele revoluţiei la una singură – „să li se explice cu răbdare” –, asta însemna că conştiinţa maselor trebuia pusă în acord cu circumstanţele în care le adusese procesul istoric. Muncitorul sau soldatul dezamăgit de politica conciliatorilor trebuia să treacă pe poziţia lui lenin fără să mai întârzie în etapa intermedriară a lui Kamenev-Stalin. odată făcute publice, formulele leniniste au pus într-o lumină cu totul nouă pentru bolşevici experienţa lunii de dinainte şi experienţa fiecărei zile noi. În marea mulțime a membrilor de partid a început o diferenţiere rapidă: spre stânga, spre stânga, spre tezele lui Lenin. „Raion după raion – spune Zalejski – au trecut de partea lui, iar la Conferinţa de partid panrusă, ce a avut loc pe 24 aprilie, organizaţia din Petersburg s-a pronunţat în întregime pentru teze.”

    (…)

    Contradicţia reprezentativităţii, chiar şi a celei din soviete, constă în aceea că reprezentarea este necesară acţiunii maselor, dar, pe de altă parte, devine cu uşurință un obstacol conservator în calea acestora. ieşirea practică din această contradicţie se face de fiecare dată prin înnoirea reprezentativităţii. Dar această operaţiune, deloc simplă, este, mai ales într-o perioadă de revoluţie, rezultatul acţiunii directe şi de aceea rămâne în urma ei. În orice caz, a doua zi după semiinsurecţia din aprilie, mai bine zis, după sfertul de insurecţie – o semiinsurecţie va avea loc doar în iulie –, în Soviet s-au întrunit în şedinţă aceiaşi deputaţi ca şi în ajun şi, când s-au trezit din nou într-o atmosferă obişnuită, au votat pentru propunerile conducătorilor cu care erau obişnuiţi.

    (…)

    Lev Tolstoi a privit mai adânc decât oricine altcineva în sufletul ţăranului. Filozofia lui de neîmpotrivire prin forţă la rău era o generalizare a primelor etape ale revoluţiei ţărăneşti. Tolstoi visa ca totul să se întâmple „fără jefuire, printr-un acord reciproc”. La baza acestei tactici, el a aşezat un fundament religios, sub forma unui creştinism purificat. Mahatma Gandhi îndeplineşte astăzi în india aceeaşi misiune, numai că într-o formă mult mai practică.

    (…)

    Masele sunt în stare să îndure privaţiunile cele mai mari, când înţeleg de ce o fac. Dar noul regim le apărea din ce în ce mai mult ca o mascare a vechilor relaţii împotriva cărora luptaseră în Februarie. iar asta nu voiau să îndure. Grevele au căpătat un caracter deosebit de furtunos în rândurile celor mai înapoiate şi mai exploatate pături ale muncitorilor. Spălătoresele, vopsitorii, dogarii, angajaţii din comerţ şi industrie, muncitorii din construcţii, arămarii, zugravii, muncitorii necalificaţi, cizmarii, producătorii de cartoane, cârnăţarii, tâmplarii au făcut grevă, unii după alţii, de-a lungul întregii luni iunie. Metalurgiştii începuseră să aibă, dimpotrivă, un rol de frână. Muncitorii înaintaţi îşi dădeau seama tot mai bine că, în condiţii de război, ruină şi inflaţie, grevele economice parţiale nu puteau să aducă vreo îmbunătăţire serioasă, că era nevoie de modificarea fundamentelor.

    (…)

    Fiecare uzină îşi avea bolşevicii săi. „Băieţi, arăt eu a spion german, ia ziceţi?” întreba un strungar sau un lăcătuş a cărui viaţă era cunoscută în întregime de muncitori. Adesea, în lupta cu presiunea contrarevoluţiei, chiar conciliatorii mergeau mai departe decât ar fi dorit şi le netezeau, fără să vrea, calea bolşevicilor. Soldatul Pireiko povesteşte că medicul militar Markovici, adept al lui Plehanov, a respins la un miting al soldaţilor acuzaţia de spionaj adusă lui lenin, pentru a-i putea ataca mai bine opiniile politice drept inconsistente şi păguboase. Zadarnic! „Din moment ce Lenin e inteligent şi nu e spion, nu e trădător şi vrea să încheie pacea, atunci o să mergem şi noi cu el”, spuneau soldaţii.

    (…)

    După câteva momente de nelinişte, majoritatea putea respira uşurată. Plecaseră numai bolşevicii – floarea naţiunii rămăsese pe poziţii. Numai flancul stâng al conciliatorilor a simţit lovitura ce nu fusese în aparenţă îndreptată împotriva lui. „Noi, vecinii cei mai apropiaţi ai bolşevicilor – recunoaşte Suhanov –, eram cu totul mâhniţi de cele întâmplate.” Cavalerii curaţi ai cuvântului simţeau că trecuse timpul vorbelor. Într-o telegramă secretă adresată ambasadorilor ruşi, ministrul de externe Tereşcenko îi informa despre deschiderea Preparlamentului: „prima şedinţă a fost foarte palidă, cu excepţia scandalului făcut de bolşevici”. ruptura istorică a proletariatului cu mecanismul de stat al burgheziei era interpretată de aceşti oameni ca un simplu „scandal”. Presa burgheză n-a scăpat ocazia de a împunge guvernul, semnalându-i îndrăzneala bolşevicilor: domnii miniştri vor putea scoate ţara din anarhie doar dacă „vor avea tot atâta fermitate şi voinţă de acţiune câtă are tovarăşul troţki”. De parcă ar fi fost vorba de fermitatea şi voinţa anumitor persoane, iar nu de destinul istoric al claselor. Şi de parcă selecţia oamenilor şi a caracterelor s-ar fi făcut independent de sarcinile istorice. „ei vorbeau şi acţionau – scrie Miliukov despre plecarea bolşevicilor din Preparlament – ca nişte oameni ce simţeau în spatele lor o forţă, care ştiau că ziua de mâine le aparţine.”

    Și prezentarea acestor volume-evenment pentru Realitatea TV:

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here