„Moromeții 2”. Dogmatism de mileniul 3

    Intru în sală, începe filmul. Vocea naratorului-personaj Niculae Moromete  era Andrei Pleșu. Puteam să ies de atunci, dar am mai stat puțin:

    Stere Gulea a regizat Moromeţii 2 care, atenție!!, nu e o ecranizare a volumului doi din opera lui Preda, ci o însăilare de scene fără legătură cu opera suscitată şi bucăţi din cărțile lui Preda, din Moromeții și din Viaţa ca o pradă.

    Comparaţia cu ecranizarea după volumul 1, Moromeţii din ’87, e invitabilă, dar s-o tranşăm rapid, pentru că problema nu stă în de ce e ăla aşa bun şi ăsta aşa prost.

    Primul a fost filmat în trei luni, al doilea în regim de austeritate în 30 de zile. Asta explică poate parte din tăieturile inacceptabile din romanul lui Preda – multe ar fi necesitat pur şi simplu prea multă plimbare cu echipa, prea multe decoruri. Romanul începe, de exemplu, cu o întânire între Ilie și fiii săi în București. Asta e, în anii ’80, pe austeritate cruntă, s-a făcut un film plin de măiestrie şi atenţie, dar a devenit un hit popular; în anii 2017, într-o creștere economică spectaculoasă, Tudor Giurgiu a produs cu bani puţini o treabă care se vrea artistică, dar care nu era decât un fad succes de public asigurat dinainte.

    Primul Moromeții era bun pentru că era fidel cărții, iar cartea era ușor de înghițit. S-a vrut o sinteză polemică, perfect conștientizată de Preda (știm asta din mărturiile lui), cu diverse filiere romanești cu temă țărănească: polemică și cu W. Reymont, și cu Rebreanu, și cu multe alte zone ori idilice, ori prea naturaliste. Era un roman născut gata clasic pentru că se adresa unui public bine rodat cu zeci de romane despre țărănime, care parcursese diverse etape: de la țăranii ca umbre șterse roind în jurul aristocratului palid și bun la suflet (Duiliu Zamfirescu), până la nereușitele unor scriitor populari (1907 – Cezar Petrescu) sau reușitele teribile ale unui Rebreanu.

    Pe scurt, Preda făcea, fie și instinctiv, o treabă complicată, aducea un plus de inovație narativă și de limbaj (le voi explica poate cu altă ocazie, nu e doar stil indirect liber și celelalte mici banalități cu care iei BAC-ul) peste o tradiție bogată, într-o zonă tematică bine bătătorită. Iar un regizor nu putea alege decât calea cuminte, așa cum a făcut Gulea în ’80, insistând pe impecabilul cinematografic, alegând actorii cu măiestrie etc. Această cumințenie nu-i scade cu nimic din reușită lui Gulea, dimpotrivă.

    În al doilea volum din Moromeții, Preda complica mult treaba. Căuta pur și simplu vocea romanescă pentru noile vremuri, dorea să prindă ”obsedantul deceniu” într-un mod plauzibil. Și n-o făcea oportunist neapărat, așa cum se spală de obicei pe mâini critica literară, o făcea ca pe un pariu uriaș într-o mare de mediocritate. Și eu zic că i-a ieșit. Gulea a preluat partea superficială a criticii literare, a taxat și el volumul doi ca pe un compromis comunist, și l-a tăiat trei sferturi. Duse au fost etapele colectivizării, duse au fost ședințele, urzelile de culise, tensiunile în care pică Niculae ca tânăr activist. Una dintre cheile cărții era încercarea de rezistență a chiaburilor satului prin preluarea conducerii Partidului Muncitoresc local. Fostul primar își pune oamenii care îi țin deoparte pe cei care ar fi vrut să intre la comuniști. Planul se surpă, avem tot felul de momente de criză. Așa se întinde pe sute de pagini urzeala de-a dreptul pasionantă, pentru cine are chef să suporte și literatură greoaie, nu doar aventurile unui țânc cu oaia Bisisica.

    Însă nu doar această complexitate de construcție e eliminată de Gulea. Sunt și lucruri mai „mici”, aparent lipsite de importanță, care sunt reduse la simple platitudini. Chestiunea amorului de exemplu. Nicolae adolescent intră în țesătura ritualurilor erotice sătești. Iubește o fată care îl cam ia peste picior pentru că e un ciudat, Niculae e intrigat apoi de un amănunt din trecutul ei, că tipa și-ar fi tras-o ”prin ulucă” cu un iubit (până la urmă bătut groaznic de familia ei) și au loc niște scene haioase și rafinat scrise. Miza erotismului rural era și ea mare pentru Preda, după diverse avataruri ale literaturii ”cu țărani”. Preda a vrut să scape de violurile naturaliste, și de atingerile de mână duioase ale boiernașilor sămănătoriști. Dar n-a căutat o joacă mai pudică decât în Liceenii. I-a ieșit lui Gulea în schimb o scenă erotică de spital, aseptică dacă o comparăm cu scenele din roman.

    Castingul e perfect. Actorii își fac treaba. Cei doi tineri, Niculae și Ileana (interpretați de Ioana Bugarin și Iosif Paștina) sunt luminoși pe ecran. Păcat că au nimeri în încă un basm anticomunist asexuat. În carte erau oameni, în film sunt umbre.

    Nu am scuză că am plătit biletul. Încă din interviuri, Stere Gulea mă anunțase că filmul e prost. Renunțase la fidelitatea față de carte, ar fi fost bine să fie doar atât, dar a și băgat în scenariu ce n-a putut Preda să spună !?? Citez:

    ”Mai aveam reţineri să-l continui şi din cauza volumului II din „Moromeţii“. Ca literatură, cred că nu e la fel de bun ca primul. Nu-mi place cum e scris. Stilul indirect al cărţii nu te invită la lectură. Dincolo de acest aspect, nu voiam să intru în toată acea poveste specioasă cu ceea ce se întâmplă după colectivizare în sat şi atmosfera tensionată dintre găştile care se carotau una pe alta. Nu mi se părea că e un subiect atractiv pentru un film. Ca să nu mai reamintesc cum au făcut, de fapt, comuniştii colectivizarea. Nu-mi plăcea nici ideea că Niculae (n.r. – fiul cel mic al lui Ilie Moromete) era activist de partid. Cred că a fost un context nefericit pentru Preda că a trebuit să scrie volumul ăsta. Sunt convins – deşi e greu de spus – că l-ar fi continuat altfel dacă nu erau acele vremuri.
    (…)

    Cert e că Niculae nu e un activist de partid, deci nu respectă naraţiunea romanului.” sursa

    sau, în alt interviu:

    Cred că am reconstruit traseele și relațiile posibile ale lui Preda. În cenzură, dacă voia să scrie despre lumea aia, despre ce se întâmpla atunci, trebuia să dea obolul cum se spune. Pe când eu cred că nu am falsificat nimic. M-am oprit la o epocă, pentru personaje la fel, trasee pe care le găsești în „Viața ca o pradă” ori în publicistică ca o confirmare, chiar și în volumul doi în prima parte. De fapt, am rescris cu mâna mea ce Preda gândise. Trasee pe care Preda le-a imaginat ori le-a trăit.

    Păi să-i răspundem nelămuririlor dlui Gulea:

    De ce nu mai e așa atractiv scris? Pentru că rupe cu adevărat cu o tradiție a romanului țărănesc și, da, încearcă să scrie un roman de tip ”proletcult” plauzibil și subversiv. Al doilea volum apărea în perioada de relaxare a regimului în relație cu literatura, dar Preda avea ceva de rezolvat, relația cu ”obsedantul deceniu”. Ce i-a speriat și pe criticiii superficiali, și pe Gulea, firește, e că lui Preda i-a ieșit. Despre primul volum al romanului se spune că e mai bun doar pentru că totul e universal recognoscibil.

    De ce nu îi place că Niculae e activist? Pentru că, nu-i așa?, suntem toți anticomuniști și trebuie să modificăm chiar și istoria, chiar și romanele, chiar și gândurile scriitorilor să se plieze pe adevărul absolut descoperit de noi. S-a sfârșit nu doar istoria, a murit și literatura, Gulea l-a luat pe Fukuyama și l-a folosit ca topor.

    Cumva până acum i-am reproșat lui Gulea ce am să le reproșez unor critici literari. Dar e mai mult de atât. Rezolvarea anticomunistă a filmului e de-a dreptul halucinantă. Bun, poți presupune că Preda se simțea opresat de regim (deși era un răsfățat al lui și deși i-au ieșit cărți minunate în acel regim), dar ce să te mâne în luptă ca să inventezi cap-coadă o scenă în care Niculae-care-nu-e-activist asistă la o adunare a monarhiștilor (care aduc binișor cu niște tineri frumoși și liberi) bătuți bine de cete de comuniști (care aduc bine cu fantasmele dreptei românești despre pesedistul rău și sălbatic)?

    Întrebarea pentru Gulea e, până la urmă, cum poți să faci filme dogmatice și simpliste în 2018 după romane complexe scrise în vremuri agitate? Cum iei un roman despre obsedantul deceniu cu problemele lui complicate și îl transformi într-o dramoletă simplă și proastă de mileniul 3. Cum ajungi mai dogmatic într-o perioadă în care cântăm minut de minut libertatea de expresie? 

    Se plângea regizorul de buget, pe bună dreptate probabil. ”Simplitatea țărănească” a fost mai migălos lucrată și mai autentică acum 30 de ani. Oricâte scurtături tehnologice și bugetare ai băga, nu merge cu filmul, austeritatea se simte, graba se simte. Producătorii au fost în mod clar seduși de simpla idee că o urmare a acelui film aduce instant public mare. Și l-a adus. Marketing și austeritate. Încă mai poți face bani din sequelurile filmelor populare de pe vremea lui Ceașcă. Producători, băgați la cap. Aștept BD în alertă, nea Mărin (știu că Moromeții nu intră în aceeași categorie, dar calculul producătorului pare să intre). Sau ar fi prea scumpe?

    Filmul și cartea au fost ușor de povestit cât timp aveam un construct idilic al trecutului: Ilie Moromete ”liberalul” îi ținea pe toți la respect cu pofta lui de vorbă. În Moromeții 2 se lasă de vorbă și se apucă de comerț. Face bani serioși, dar nu-i mai dă lui Niculae bani pentru studii. În carte, Niculae e salvat și educat de noul regim. În film, se face direct scriitor. Tensiunea însăși era nu doar între tată și fiu, era între modernizare și un țăran care, cum spunea Preda într-un interviu, credea că poate trăi în afara lumii moderne.

    Un personaj povesteșe la un moment dat cum Ilie îl privea pe Niculae-copilul bolnav de friguri ca pe o victimă ”normală”: ce, țânțarii nu trebuie să trăiască și ei? Niculae e și omul nou post-vaccin obligatoriu, până la urmă, e țăranul care pleacă de la sat fără să se uite cu milă în urmă. Ilie cel socratic are însă o latură crudă, demn urmaș al lui Ion.

    Cât despre colectivizare, Preda prinde multe dimensiuni, bătăile, intervențiile polițienești, dar și lupte mult mai complicate. Lui Gulea i se pare că a cosmetizat colectivizarea, ceea ce e posibil pentru un roman scris atunci – numai că acea ”cosmetizare” nu e deloc simplistă sau flatantă pentru regim – e și calculul politic al lui Preda care exploatează schimbarea de regim în comunism spunân adevăruri grele despre anii 50. Cea mai mare parte a romanului e prinsă în strategia de început a comunilștilor: alianța cu ”mijlocașii” pentru izolarea și slăbirea chiaburimii. Și strategia dă rezultate, explică Preda, cu costuri dure. După prima etapă, sătenii cei mai săraci preiau controlul  și forțează colectivizarea în forță, conduși de Vasile, comunistul alungat din partid de complotul chiaburilor satului. Apoi vine la putere Țugurlan, cu ajutorul lui Ilie Moromete!, care se crede viclean dar duce la bun sfârșit o nouă etapă din colectivizare. Țugurlan, comunistul vechi, era văzut ca alternativa umană la o vânătoare nemiloasă de chiaburi. Țugurlan colectivizează până la capăt fără să mai întâmpine rezistență. Nimic în film despre aceste tensiuni – iar în roman avem un portret al ”masei” absolut comparabil cu Răscoala.

    Niculae cel din volumul 2 devine și el tridimensional în roman, nu o figură palidă de copil simpatic și isteț, ca în primul volum. El luptă cu viclenia țărănească, aia a tatălui său, care ar fi vrut să-l țină la nesfârșit cu botul în țărână. Niculae capătă ”necruțarea unuia care ieșise dintre ei”. Nu are mare milă pentru acei țărani ”naivi în viclenia lor”. Preda însuși nu e vreun mare romantic în ce privește țăranul român – în dosarele sale de la Securitate sunt notate diverse intervenții semipublice, printre prieteni, în care nu vorbea deloc flatant despre țăranul roman.

    N-aș fi avut deci probleme cu o variantă mai grăbită, mai puțin ”artistică” a Moromeților. Dezastrul stă tocmai în relația Gulea-Preda. De aceea am și insistat atât de mult pe dimensiunea literară. Adaptarea suferă nu pentru că e liberă, ci pentru că e anti-Preda, și antispirit critic în general. Aș fi acceptat chiar și deturnări din astea, dar sunt sufocante exploziile de conformism la zi. Gulea nu pare decât o clonă extra-ficțiune a lui Aristide, fostul primar al satului Moromeților.

    Niculae era prea comunist, de aia era imposibilă o încercare de fidelitate față de roman, asta e scuza regizorului acceptată rapid de lumea bună. De dragul cauzei ”bune”, trebuie făcute praf romanele mari ale ultimului secol. Vocea lui Niculae trebuia deci să fie cea a lui Andrei Pleșu. La începutul filmului mi se părea un ”featuring” oarecare, mișcare plictisită de marketing. Dar nu, o voce anticomunistă cu inflexiuni de moșcrăciun/pleșu era absolut necesară să inverseze destinul personajului. Ca și cum Niculae n-ar fi avut oricum destul de multe probleme cu comuniștii săi, care l-au tot turnat și exclus timp de 500 de pagini pentru că era prea țăran, dar și prea pornit să nu mai fie țăran. I-a pus Gulea un căluș de catifea, o voce de anticomunist de salon.

    Actorul care l-a jucat pe Niculae în anii 80 a ajuns între timp director pe la o bancă din România. L-aș fi pus pe el voce, măcar știam o treabă.

     

     

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here