În caz că nu mai poți de grija României și n-ai văzut principalele trei subiecte ale săptămânii

    Ochelarii de cal ai spațiului public românesc produc efecte din ce în ce mai tragi-comice. Știrea că supermarketurile, bună parte din marii retaileri, și-au aranjat prețurile între ele timp de vreo 7 ani, trâgând, în mod democratic cât mai mulți bani de la absolut toată lumea, mai ales de la acea ”lume” multă care își cumpără coșul de supraviețuire, nu a îngrijorat niciun suflet sensibil la corupție.
    Dimpotrivă, s-au scris scrisori noi de la ”economiști” în apărarea corporațiilor financiare. Dar, așa cum dublul standard în supermarketurile estice nu a constituit un subiect amplu în presa mainstream, tot așa faptul că a fost taxată mai toată populația în mod ilegal, în numele pieței libere, din nou, nu a îngrijorat pe nimeni.
    Depărtarea unui liberalism rudimentar, a unei elite propiață cu orice preț, de o agendă populară normală este tipic producătoare de efecte ”iliberale” cum le spun unii, de fapt simple reglaje care se vor face indiferent ce vor ideologii prezentului. Apoi, aceiași se vor mira de nedisciplina ”poporului” care nu înțelege economia. Ce e de înțeles se înțelege: dacă voi nu vorbiți de problemele maselor, atunci detensionările se vor produce dezordonat și imprevizibil.
    O a doua știre, cea cu Apanova care a turnat prea mult clor în apă, a ocupat un spațiu important în buletinele de știri. Dar efortul din partea mai tuturor ”analiștilor” a fost să scutească ApaNova de responsabilități.
    Știrea a intrat în clasică dezbatere ”politică”. Cine nu e cu PSD-ul trebuie să țină cu ApaNova, cam acesta a fost complexul algoritm. Faptul că o instituție a statului, DSP, a anunțat clar că au fost depășite limitele în mai multe rânduri nu a convins nici măcar Primăria, care mai așteaptă noi date de la o ApaNova care se va autoevalua încă o dată. ApaNova e mare cumpărător de publicitate și de influență politică prin proiecte publice (vezi și fântânile de la Unirii, dar vezi și dosarul în care Veolia e acuzată că a cumpărat practic toți politicienii de prin Consiliu), iar asta se vede.
    Oricât de bâlbâită ar fi fost intervenția ministrului sănătății, e clar că ApaNova ascunde lucruri grave. Pentru mine acesta e încă un moment de întrerupere a contractelor de concesiune, dar nici nu vreau să-mi imaginez cum va striga lumea bună ”Venezuela!” la o firească propunere de municipalizare.
    În fine, cea mai tare știre e că, după ce s-a dat la bănci, guvernul ezită acum în susținerea ordonanței care presupunea o oarecare taxare a băncilor.
    Nimic nu e mai nociv decât să și ameninți, să n-ai nici o idee de ce faci (legarea politică de ROBOR a taxării e o invenție tipică Vâlcov – de ce nu au propus taxare de vreun fel pur și simplu?), și apoi să și dai înapoi? Abia asta e rețeta dezastrului. Se pare că e dansul favorit cu multinaționalele – au și regim special favorabil tipic pentru Est, mai au și avantajul unor adversari politicieni cu nivelul de negociere și știință la genunchiul broaștei. Și mai ies și drept ”eroii civilizației” pentru o pătură de mijloc superficială care iubește doar banul pur,  nonpesedizat.
    Ce e cert e că avem un context european superb. Acum o lună, trei mari bănci (Deutsche Bank, Credit Agricole și Credit Suisse) erau acuzate de cartelare. Zilele trecute încă 8 mari bănci (nenumite de Comisia Europeană!) au fost depistate că și-au aranjat cifrele pe chaturi private.
    La noi băncile sunt sfinte și apărate necondiționat de speakerii Băncii Naționale. PSD acuză dezlânat și necredibil spunând ceva despre aranjamente pe Robor, foarte probabile din moment ce avem din nou precedent european (cu aceleași bănci care există și pe la noi) de aranjare a dobânzii la scară mare.
    Din nou, un subiect care nu-i privește pe principialii anticorupție.

    Să notăm că Demos au trimis un comunicat în care critică apărarea aiuristică a băncilor. Se vede că o au în achipă pe Daniela Gabor, foarte bună cunoscătoare a mediului bancar estic și a politicilor băncilor naționale din zonă. Redau integral comunicatul care rezumă perfect ce probleme avem cu băncile, probleme pe care PSD le folosește pentru înțepături la Isărescu și pe care BNR le folosește pentru noi mesaje apocaliptice trase ”de piață”:

    Ce NU ne spun economiștii de dreapta despre sistemul bancar din România

    Într-o scrisoare adresată Guvernului României, mai mulți profesori de economie din cadrul
    facultăților de profil din Cluj, Iași, Timișoara și București au cerut Guvernului retragerea OUG
    114 (prin care se aplică “taxa pe lăcomie”). Ei susțin că sectorul bancar a redus marjele între
    credite și depozite, nu a avut nevoie de bailout în criză și a construit piețe de capital lichide.
    Taxa pe lăcomie, mai spun ei, amenință un sector economic care și-ar îndeplini ireproșabil
    rolul de a finanța economia României.
    Credem că, din contră, este nevoie de o reformă urgentă a sectorului bancar din România.
    Iată care sunt motivele pentru aceasta, ignorate de profesorii semnatari ai scrisorii către
    Guvern:
    1. Marjele de câștig sunt mult mai mari în România decât în Europa. Da, semnatarii
    scrisorii au dreptate atunci când spun că marja între dobânzile la credit și depozite a scăzut
    în ultimii ani. Dar nu ne spun că aceasta a scăzut peste tot în Europa; şi că în România ea a
    scăzut mult mai puțin: marja a rămas de 3 ori mai mare decât în Zona Euro și este aproape
    dublă față de cea din Polonia sau Cehia. România nu are de fapt o piață bancară optimă
    (aşa cum susține scrisoarea); aceasta nu există decât în manualele de economie ale
    partidelor de dreapta.

    2. Băncile au fost părtașe la criza economică din 2008. Scrisoarea ignoră faptul că
    băncile sunt cele care au adus această criză în România. Ele s-au împrumutat ieftin pe
    piețele bancare internaționale pentru a finanța cu credit scump în valută bulele imobiliare și
    creditul de consum. Bulele s-au dus în deficitul de cont curent. Toate acestea s-au făcut cu
    binecuvântarea BNR, care relaxase reglementările prudențiale în 2007. Tot BNR le-a dat
    băncilor lichiditate ieftină după 2008, ca apoi ele să împrumute statul român cu credite
    scumpe. Practic, statul roman a plătit băncile să transporte lichiditate de la o instituție de stat
    la alta, în timp ce tăia pensii și salarii.

    3. Băncile au beneficiat de bailout colectiv. Scrisoarea subliniază că statul român nu a
    fost nevoit să salveze nici o bancă în 2008, așa cum s-a întâmplat în alte țări europene. Dar
    băncile din România au primit un bailout colectiv prin Acordul de la Viena din 2009. Acolo,
    băncile au negociat politicile economice ale statului român și s-au asigurat că statul român le
    garantează profiturile. Principiul “profitul – pentru privat, pierderile – la stat” funcționează și în
    România. Cu Ordonanța 50 și abuzurile băncilor la creditele în valută, acest principiu s-a
    extins la “profitul – pentru privat, pierderile – pentru stat și cetățenii obișnuiți”.

    4. Băncile nu contribuie suficient la dezvoltarea economiei reale din România. În ciuda
    protecțiilor oferite din toate părțile și în ciuda creșterii economice spectaculoase de după
    2012, băncile au redus ponderea creditării bancare în PIB, în loc să o mărească. Însă cel
    mai bun indicator al faptului că sectorul bancar nu finanţează în mod adecvat economia este
    că, în ciuda contextului macroeconomic favorabil, numărul creditelor acordate de bănci
    firmelor din economia reală a scăzut. De asemenea, creditarea de către bănci a activităților
    care pot face economia noastră una mai complexă și cu salarii mai bune (activitățile de IT,
    automatizare, cercetare industrială) rămâne extrem de dificilă, în ciuda potențialului dovedit
    al acestor sectoare în România. Modelul de business al sectorului bancar este unul bazat pe
    credit imobiliar și împrumuturi acordate statului, nu pe creditarea economiei reale. Drept
    consecință, industria își finanțează expansiunea prin fondurile proprii și/sau împrumuturi de
    la firmele mamă din străinătate.

    5. Băncile nu sunt taxate suficient. Criza din 2008 a fost o criză adusă de liberalizarea
    sistemului financiar pe fondul taxării minimale a marilor corporații internaționale și a celor
    bogați. Însă la zece ani de la criză și într-o țară în care munca și TVA-ul duc greul bugetului
    de stat, scrisoarea consideră că soluţia ar fi o liberalizare crescută și o mai mică taxare
    aplicată băncilor. În plină revoltă internațională privind fentarea fiscului de către marile
    corporații și de către persoanele foarte bogate, fentare ce ar fi imposibilă fără ajutorul
    sistemului financiar, scrisoarea ne spune că “taxarea are întotdeauna un efect distorsionant
    ce deturnează alocările optime pe care le face piața”.
    Taxa pe lăcomie are problemele ei. Însă poziția economiștilor de dreapta nu este un punct
    de vedere echilibrat și neutru, de la care să plece analiza situației în care ne aflăm azi.

    1 COMENTARIU

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here