Multinaţionala în luptă cu Balaurul local, serie nouă

    După tentativa PSD de a mai taxa câte ceva de la marile companii (ordonanţă contestată isteric, cu tot cu principiul taxării în general, deşi păcatul ei cel mare e că e făcută fără cap, mai mult propagandistic, şi fără mari beneficii sociale), au apărut tot felul de materiale, unele advertorial pe faţă, altele făcute dezinteresat cu dragoste neţărmurită de capitalism, despre aportul benefic al multinaţionalei în România.

    Câteva ştiri s-au viralizat, mai ales cele cu Petrom care a donat pentru spitalul pentru oncologie pediatrică, şi cea cu Uber, care plăteşte mai multe taxe decât firmele locale de taximetrie. Donaţiile sunt binevenite, sigur, dar am fost plăcut surprins să văd destui oameni chestionând totuşi fapta bună: dacă plăteai taxe ca-n Austria ar fi trebuit să laşi mult mai mulţi bani, fapta bună de la noi e mai ieftină. Însă cele mai multe reacţii publice au fost în general profilantropie, antitaxare. Multinaţionalele trebuie să fie bune la suflet şi e de ajuns.

    În cazul ştirii cu Uber, e clar: aşa e, despre evaziunea în taximetrie se scrie deja din vremuri uitate. Dar ce treabă are asta cu o aplicaţie pentru transport care a mutat toate poverile direct pe angajaţi care nu-s angajaţi, sunt useri? Nasol e că Uber atacă principiile angajării fără să reglementăm clar ce facem cu un om-user care e forţat să nu-şi aducă toate plăţile pentru toată plasa socială de care va avea nevoie? Faptul că inamicul e şi mai în neregulă nu te face pe tine absolut în regulă.

    O altă chestiune dansată ca un frigider pe patinoar de diverşi ziarişti „pă economic” arată cam aşa: ia uitaţi câte tone de euro au plătit multinaţionalele, în timp ce capitalul românesc e praf, e plin de patroni bogaţi şi firme falimentare (acum se folosesc de un raport al lui Florin Georgescu, vicepreşedinte BNR, în alte dăţi considerau că e „comunistă concluzia”, adică impozitul progresiv). Din nou avem adevăruri sucite ca să iasă realitatea ideologică: în România nu ai voie nici cu cea mai firavă idee de justeţe a taxării, nici cu cel mai mic debate. Multe sute de milioane drept taxe nu înseamnă neapărat taxare justă. Poate mie mi se pare just să plăteşti taxe ca în Austria.

    Aşadar, da,  adevărat că mari companii străine au plătit mult mai disciplinat taxele, dar: au beneficiat de ajutoare fiscale (mai toate au primit fie scutiri de taxe, fie direct de o fiscalitate redusă faţă de ţările mamă); unele au beficiat de statutul de aproape-monopol pe care l-au primit în urma unor privatizări ridicole. Toate au beneficiat de un cod al muncii făcut exact cum l-au vrut ele, multinaţionalele. Deci da, lumea se împarte între legalitate multinaţională şi ilegalitate-neputinţă naţională. De ce oare?

    Capitalul autohton este nedisciplinat şi haotic, dar, dincolo de nesimţirea unor patroni, închiderea ochilor de la ANAF a mers mână în mână cu închiderea ochilor faţă de practici la limita legalităţii prin care s-au exportat enorme venituri netaxate în cazul multinaţionalelor.

    E greşit deci să vedem această confruntare drept confruntare. Patronul verde dac pare că urăşte multinaţionalele, dar doar dă din coate să ia aceleaşi facilităţi sau să reziste pe piaţă.

    Marele capital a fost ajutat deschis, prin politici clare de încurajare. Totul pentru investitor. Mai micul capital autohton a fost ajutat informal, prin închiderea ochilor, şi stoarcerea pierderilor tot de la angajaţi şi de la fraieri buni platnici.

    PSD este expert în acel „informal” pomenit mai sus. E un partid probusiness exact din această categorie. Zona think+tank+corporatistă+jurnalistă este antipesedistă, pentru că ar vrea un capitalism care să zbârnâie. Nişte exemple de business autohton care merge brici, unde se exploatează intens, iar unii mai şi băltesc în stadiu de semifaliment ca să extragă şi mai mulţi bani (sau ca să fie performant la licitaţii):

    Construcţiile. Multe firme abonate la banul public, multe pe piaţa subcontractării private )ia unul mare licitaţia la preţuri ridicole şi apoi îi călăreşte pe restul din piaţă). Multe îşi fac treaba cu angajaţi la gri sau de-a dreptul la negru. Ce face PSD ca să combată asta? E mai vigilent cu licitaţiile publice? Bagă viteză în Inspecţia Muncii? Nu. Reduce taxele la patroni, că poate se înduplecă ăştia să plătească ceva. Cu cât e boomul imobiliar mai vârtos, cu atât de nesupravegheat e sectorul, abuzul investitorului imobiliar e tradiţie, evazionismul e chiar ajutat de parlamentari de la toate partidele care scot periodic rechini imobiliari din rahat.

    Cine nu înţelege piaţa subcontractării, nu înţelege Estul în general. Subcontractare înseamnă presiune enormă venită dinspre marile companii: toată presiunea pentru preţuri mici şi lucrări rapide ţine salariile jos în mod tradiţional şi ţine profiturile ascunse. Perversiunea subcontractării e că şi angajatul de rând uită utilitatea publică a taxării, şi patronul mediu preferă să stea în zona gri pentru a se simţi şi el capitalist şi a mulge rapid câţi bani poate, şi multinaţionala scoate noi reduceri de preţuri care apoi nu se văd neapărat în serviciile pentru clientul român: nici supermarketul, nici alţii nu oferă produse neapărat mai ieftine decât pe piaţa europeană. Muncim ieftin, cumpărăm scump.

    Subcontractarea e dansul mortal pentru păturile populare din care se pierd şi drepturi de sindicalizare. Subcontractarea explică şi de ce multinaţionala e bună şi frumoasă şi capitalul autohton e urât şi ineficient. Industriile din subcontractare vântură mână de lucru şi la nivel transnaţional, şi la nivel naţional. Deşi sunt mari angajatori şi disciplinaţi, pericolul e unul simplu: invită la indisciplină pentru supravieţuire în lumea ne-multinaţională, invită la privatizare pentru că taxele sunt mici. Corporaţia neatent supravegheată şi neatent taxată produce scurgeri toxice grave în stratul pânzei sociale.

    Vremurile mai bune de azi vin după ani în şir de fugă cu banii şi de slăbire a infrastructurii sociale. Şi cum nici filozofiile elitelor, nici politicile nu par să se schimbe, vremurile alea se pot întoarce oricând, la prima zguduire europeană mai sănătoasă.

    Grija PSD e pentru firma de maximum câteva zeci de oameni care zburdă pe lângă vreun consiliu judeţean sau mai face câte un bloc de locuinţe, taxat puţin şi vândut cu Prima Casă. Anti-PSD iubeşte companiile foarte mari, care au constant nevoie de politici macro, nu doar de ajutor direct, sau iubeşte oamenii-firmă: salarii mari, taxe mici, că vorba aia: „oricum îi fură ăştia”. Rentele imobiliare sunt iubite de ambele tabere, ca şi rentele guvernamentale strategice, banul public european fiind desigur mult mai nobil decât banul public românesc.

    Ce nu cred ambele tabere? Că ura faţă de ele e altceva decât „populism” şi duşmani misterioşi subterani. Nu, nemulţumirea e reală, de masă, şi e europeană, nu doar românească. Există o ură mocnită faţă de experienţa exploatării din ultimele decenii, simplu. Pe la noi ura e doar nătăfleţ sublimată în tot soiul de scenete naţionaliste sau „multinaţionaliste”, problema maximă rămânând una: concentrarea privilegiilor pentru unii, spaima de un viitor incert sau de un prezent precar pentru restul.

    Un capitalism local „mai uman” nu e o speranţă rezonabilă – pentru că el e sprijinit tot printr-o formă de eludare a taxării, mai primitivă, mai urât mirositoare şi e presat mai mult de corporaţii să scadă preţurile continuu. Mai curând un atac sindical transnaţional precum cel petrecut la Audi în UNgaria, acum câteva săptămâni, dă mai multe speranţe pentru ce ar însemna un „multinaţional” rezonabil – dar acolo a fost mai curând excepţia. În rest, şi dacă lucrezi civilizat şi la alb într-o multinaţională, ştii în ce ape înoţi, ştii ce combustibil autohton foloseşti şi ştii că învinuirea autohtonului e o practică de când lumea de învinuire a celui păgubit pentru prostie şi dezinformare. Bine, atunci să plece multinaţionalele să vezi atunci dezastru!, mi se răspunde doct. Sigur că ar fi dezastru. Dar dezastru ne aşteaptă şi dacă mai băltim în marea asta de periferie subcontractată. Beneficiile de pe urma unei productivităţi reale trebuie socializate, trebuie găsită metoda pentru a opri din extragere a resurselor în forţă. Alta decât prin val popular şi eventuală negociere nu cunosc. Cu cât nu negociezi, cu atât va fi mai puţină negociere.

    Deşi plâng public, credeţi-mă că multinaţionalele râd când văd mişcări atât de scremute şi fără imaginaţie împotriva lor – toate aşteptau de mult unele reflexe suveraniste, au păţit-o şi în alte locuri din Est d eunde n-au plecat, pentru că profitul e bun. De cealaltă parte, propaganda de genunchiul broaştei cu agitatori care urlă toată ziua „venezuela!” ne arată că avem nişte cadre probusiness primitive cu care de fapt nu negociezi, e imposibil să mai dialoghezi. Or fi pesediştii neinstruiţi sau om avea Vâlcovi de-a dreptul, dar nu mi-e ruşine nici cu ăia de văd Rusia peste tot şi lucrează în dezbateri publice numai cu două-trei icnete „anticomuniste”.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here