Țara protestului de sus în jos

    Sunt, periodic, astfel de etape istorice, și la noi și aiurea, când elite financiare și nobiliare își rezolvă problemele de sus folosind mase de manevră. Pentru asta trebuie să ai totuși un consens la vârf: şi anume că agenda mulțimii nu trebuie să încurce răfuielile elitelor.

    Interesant e că astfel de situații apar mai ales atunci când puterea e disipată (motive de vasalitate, parte din imperiu, din vreo federație etc.), disputa dintre puterea națională și cea transnațională cere, se pare, construirea unui consens protestatar pe măsură. Avem protestatari europeni, avem protestatari suveraniști, ambele tabere reprezentându-și indirect interesele, adică țin cu unii în speranța că le ajung și lor niște firimituri, fiecare cu mitologia proprie. Ambele sunt ficțiuni ale înscenării revendicării puterii de sus în jos, în numele unei legitmități post-democratice.

    De o săptămână e grevă generală la Electrolux Satu Mare, detalii am dat aici, știrea a trecut neobservată din motive evidente: patronii pot ignora și afișa pretenții arogante cu legea în mână, iar pretențiile salariale în mediul privat sunt privite de toată lumea cu suspiciune. Protestul normal, de revendicare de la firul ierbii către elite patornale sau politice, are un aer desuet, e prea vintage. Un proaspăt absolvent de științe politice sau ceva uanioare îți va explica doct că s-a dus clasa proletară. Păi s-o fi dus dar nu prea, dintre angajații României mulți respectă definiția proletarului, minus solidarizare și putere de negociere.

    Cultura protestului de sus în jos atinge deja perfecţiune de manual. Şi se răspândeşte în mai multe tabere, condiţia care trebuie respectată fiind una singură – să ai totuşi ceva „spate” cu bani sau influenţă. Așa am ajuns la aberații precum proteste pentru bogătani condamnați sau proteste alături de bancheri și patroni care numai ”progresiști” nu sunt.

    Dacă ne uităm la reformele PSD din justiţie, deşi iau puncte de plecare corecte (unele abuzuri şi dubioşenii chiar s-au întâmplat, nu cum vor antipesediştii de ziua a şaptea să ne spună) şi-au impus fără jenă o agendă a dosarelor personale, ale celor din camarilele lor politice.

    Tema justiţiei nu intersează atât de mult, nu atât de mult pe cât job, locuire, sănătate, calitatea mâncării, trafic etc.

    Dragnea şi aparatul său de propagandă au făcut din asta o miză cât ţara. Şi-au inventat un popor care nu mai putea de grija nedreptăţilor din justiţie (uneori adevărate, alteori nu, de cele mai multe ori victime colaterale dintr-o zonă a complicităţilor) suferite de alţi câţiva rivali de prin vârful ierhiilor de partid sau de prin topurile bogătanilor.

    Tot de sus în jos vine şi riposta. Justiţia are multe probleme în raportările la ceea ce se cheamă firul ierbii, „cetăţean de rând”. Se tot vorbeşte de independenţa justiţiei deşi e evident că avem tabere politice clar ca lumina zilei prin tribunale, cu cadre care s-au specializat strict în antipesedism pentru simplul fapt că dreapta a reprezentat ascensorul social colectiv pentru mare parte din breaslă.

    Diverse alte tâmpenii comise în justiţie nu-i scot nici măcar în pragul biroului, d-apăi în stradă. Nu e whataboutism, e o întrebare esenţială pusă de activiste feministe aucm câteva zile sistemului românesc de justiţie: cum dracului de tot scapă violatori pe bandă rulantă în ţara asta? De unde atâta indiferență în judecarea sărăcanilor: indiferență fie suspect de prietenoasă cu mafioți diferși, fie indiferență în numele unei filozofii din ce în ce mai clare, anume că sărăcanii violați sau ținuți sclavi suferă mai puțin decât unii educați și bine plătiți.

    Aceste popoare fabricate mediatic de bresle buternice (cum e şi justiţia, o categorie micuţă de oameni bine plătiţi şi bine protejaţi în comparaţie cu grosul cetăţenilor, dar tot aşa sunt şi serviciile, poliţia, unele caste de bugetari etc.) produc apoi şi protestatari autentici.

    Sunt mulţi care îşi asumă onest aceste lupte. Însă esenţa lor e de artefact al unor bule de elită. Cam tot aşa cum cetăţeni care au nevoie de diverse forme de sprijin social se uită la Antena 3 şi pâng pe umerii lui Voiculescu că a furat mult, dar a făcut şi închisoare, participând la legarea artificială a justiţiei de revendicări sociale legitime.

    Individualismul feroce nu e neapărat promovat de sus în jos, desigur, e mai curând panaceu ideologic pentru lipsuri în societate, dar efectele sunt clare. „Cetăţenii obişnuiţi” aşa cum apar ei reprezentaţi prin sondaje sau prin scenete TV nu mai suportă săraci (adică, da, într-o ţară de săraci nu mai sunt suportabili săracii), la Cluj am văzut că se doreşte inspectarea mirosului hainelor în autobuze de către autorităţi, şi tot din acest fel de promova la nesfârşit trei of-uri clişeistice intră şi această variantă de Ice Bucket Challenge (IBC) numită „Vreau şi eu autostradă”.

    Omul de afaceri cu pricina şi-a plătit nu doar metrul de autostradă, ci şi o întreagă producţie video şi de marketing, scopul fiind stimularea viralizării. Noua generaţie nu mai crede decât în clickuri şi viralizări. Sigur că „autostrada” e o lipsă suferită de mulţi români, dar e şi o himeră cu care ne-au alimentat partidele până acum – şi am tot cheltuit fără cap pe zeci-sute de planificări de autostradă tocmai pentru că ne-am jucat de-a imaginea, şi nu s-a căutat o planificare strategică a infrastructurii.

    Acum jocul de imaginea cu autostrada (câştigul fiind unul social-politic important pentru acel om de afaceri, oricât ar nega că nu e aşa) e tot de sus în jos. Dar vine din mediul privat de data asta, spre uimirea politicianului tradiţional. Efectul nu e mult diferit. Infrastructura CFR sau străzile existente nu sunt îngrijite. Dar vindem la nesfârşit abureala că toate ni se întâmplă pentru că nu avem autostradă. Se întâmplă ŞI de asta, nu doar din cauza asta. Ca să nu mai zic că atunci când nu ai infrastructură pusă la punct, dacă te apuci s-o faci trebuie să gândești cu doi pași îainte, adică să mizezi pe un transport prietenos cu mediul și pe inhibarea gonetului ca-n Mad Max cu mașini vechi cu numere de Bulgaria.

    (Campania globală IBC a adunat cam 100 de milioane de dolari împotriva unei boli neuro-motorii – la nivel SUA, ca să nu mai zic global, asta este extrem de puțin. O astfel de campanie strânge, după un succes, mult mai puțin decât ar trebui să aloce, fără comentarii, un guvern în mod direct).

    Alte exemple de politici de sus în jos:

    • apărarea băncilor şi firmelor de asigurări fără să se pună minime întrebări dspre conduita lor.
    • PSD a muşamalizat scandalul dublului standard în supermarketuri (acum îi dă patriotic cu aprozarele dl Dragnea, dar acum un an tăceau chitic). Nici tabăra cealaltă n-a fost interesată să facă subiect de dezbatere naţională modalitatea în care ne aprovizionăm şi mâncăm. Ca să nu mai zic că rama întreagă e falsă pentru că singura problemă e nua economică: disproporția de forțe dintre retail și producători pe care nu o combați cu idei vintage
    • până şi poluarea e de sus în jos – zeci de clienţi şi firme poluatoare sau creatoare de disconfort (imobiliare urbane) sunt susţinute pentru călărirea cetăţeanului – în scandalul Apanova, toată lumea bună a ţinut cu multinaționala, nu cu întrebările timide guvernamentale care susţineau cu date oficiale că s-au încălcat standardele etc.

    Exemple se pot găsi cu duiumul.

    Nu suntem o ţară cu susul în jos. Suntem o ţară care se face de sus în jos. Iar „sus” nu sunt paşoptişti cu intenţii măcar onorabil burgheze, ca în perioada progresistă a acestei clase, ci o serie de elite politico-business-birocratice, flancate de o masă de aspiranţi precari dar „de dreapta” de-a dreptul reacţionare, puţin educate, teribil de auto-centrate, neatente la chiar lumea pe care pretind că vor să o copieze, lumea vestică. De altfel au şi început să o perceapă ca pe o zonă „ameninţată de socialişti” care vor să strice moştenirea lui Reagan. În loc de forme fără fond, avem o societate creată inconsistent inclusiv la nivelul de suprafaţă, chiar modelele şi aspirațiile sunt create în contratimp, fără minimă luciditate. Multe din aceste inconsistenţe cu fundament reacţionar stau şi la baza PSD, mare creator de caste şi de rentieri, incapabil însă de administrare reală şi de plan politic autentic. Nu avem o situație ”forme fără fond”, avem ”uniforme fără fond”, înregimentări în războaie fără sens economic, popular, social.

    P.S. Cel mai la modă este controlul privat de sus în jos prin intermediul facebook. Deşi încrederea în facebook şi în maniera lui de a face curăţenie s-a erodat bine în anii din urmă, la noi Facebook e o garanţie anti-PSD, ceea ce e infantil de-a dreptul. Cenzura privată pare să fie susţinută iarăşi, la noi, de un imaginar popor progresit. Cu aşa progresism, o să ne exprimăm curând prin bileţele, ca la clasele primare.


    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here