Waterboarding cu lacrimi de miliardar: opriți socialismul și plătim niște taxe

    O lecție de clasa a 4-a a istoriei spune așa: cu cât cresc tendințele de extremă dreapta, cu atât mai mult trebuie să lupți cu socialismul, cu tendințele egalitare, cu proiectele societale care să lase cât mai puțini indivizi pe afară. Se întâmplă în SUA zilele astea și pare să stabilească ritmul următoarelor bătălii politice: un spectru bântuie SUA și e o social-democrație călduță considerată megapericuloasă.

    Frica miliardarilor de socialisme firave ar putea naște speranțe reflexe în rândul stângii. Dacă le e frică, atunci le e frică de ceva care există, își poate spune un stângist grăbit. Însă aici avem de-a face cu reconfigurarea unor aparate politice și de represiune, nu avem nici aer progresist în rândul bogătanilor cum ar visa vreun ecologist corporatist, nici vreun socialism care să nască frică – tocmai prezența lui firavă, masele pasiv-agresive, ura pură și dură pentru elite, fără măcar un bloc socialist solid care să explice clătinarea sistemului, tocmai această dovadă pură de autoeroziune fără ajutor înspăimântă filozofii Wall Street-ului.

    Cum sună neo-mcCarthysmul în varianta bancheri? Jamie Dimon, miliardar și cel mai puternic bancher din lume, șef al J.P.Morgan, ne-a oferit un sinopsis cu ce va urma: a spus, pe scurt, că socialismul e un pericol teribil și că da, sistemul capitalist comite anumite nedreptăți, așadar e dispus să plătească ceva mai multe taxe din miliardul său și jumătate.

    Miliardarii precum Dimon au o mare spaimă, împreună cu mare parte din media mainstream, fie republicană, fie democrat-clintoniană (numesc așa tot ce ține de dinastia Bill-Barrack-Hillary în politicile democratice – neoliberalism agresiv și trădarea oricărei forme de ”social”, totul spoit cu o arhitectură a ”drepturilor”), spaima de socialism.

    Presa americană mainstream plânge că socialismul infectează Partidul Democrat. Asta când avem de fapt forme de social-democrație extrem de temperată, ba chiar binișor liberale (vezi figura nou alesei primărițe în Chicago care a fost etichetată stânga radicală, ea fiind liberală pur-sânge). Revendicările acestor socialiști fioroși ar tăvăli de râs un radical de rând din anii 60-70.

    Cam asta se întâmplă și cu Bernie Sanders care, deși și-a temperat vizibil discursul, e văzut tot ca un cap al răutăților socialiste. E foarte importantă ”sănătatea pentru toți” și o astfel de temă precisă și deloc ultrastângistă poate destabiliza o tradiție fioroasă a dreptului la viață pe bani. Dar am mai văzut-o folosită și de Obama pentru penibile zbateri și reformulări ale businessului din boli. Criza ecologică, noile rapoarte apocaliptice împing și la formulări politice ”green new deal” care sunt importante, dar departe de a provoca real sistemul capitalist.

    Asta nu înseamnă că nu există o alunecare reală spre stânga a unei părți din electoratul democrat, alunecare firească după politicile puse în practică de neoliberali în ultima jumătate de veac.

    Nici nu mai contează cât de călduț e socialismul cât timp intensitatea a crescut în așa hal în frontul antisocialism, antistânga de orice fel; asistăm la un soi nou de McCarthysm, probabil cauzat de ascensiunea unor figuri populare de stânga care au renunțat la predicile ultraliberale nesărate – vezi extraordinara ascensiune publică (mai ales social media) a Alxandriei Ocasio-Cortez.

    Miliardarul Dimon apelează la o retorică post-criză bine înfiptă în mintea celor 0,1% după perioadele occupy. Algoritmul sună cam așa: spunem tot ce spuneți și voi, suntem prea netaxați; oricum, în fond, și taxați suntem mult mai puternici decât orice coagulare politică ingenuă, ne vom taxa puțin, dar vom stârpi protestul social din fiecare frază. Pentur că frica e de ”viralizare”, nu de organizare politică. Spaima e că din câteva predicate stângiste tradiționale bine plasate pot ajunge meme-filozofie de viață în doi timpi și trei mișcări.

    Imediat după ce spune o rugăciune antiinegalități și protaxare a la Davos, Dimon atacă posibilitatea ”stagnării și corupției din socialism”. Până una alta nemulțumirile americane se strâng în jurul stagnării, corupției și abuzurilor sistemului prezent.

    Măcar știm cum stăm, clintoniștii îl urăsc mai mult pe Sanders decât pe Trump, miliardarii vor sta de partea lui Trump în luptă u socialismul imaginar pentru al doilea mandat. Orice fascist e mai bun decât socialismul, nu?

    Tot misticismul scârbos de plâns pe umerii ”celor rămași în urmă” e un semnal demn de luat în seamă. Exclușii, trăitorii de la un salariu la altul, flexibilizații riscă să primească niște waterboarding cu lacrimi de miliardar.

    Probabil singurul mod de atac corect e acesta, din filmulețul dem ai jos, în care respectivul Dimon e întrebat dacă i-ar da card de credit de la banca lui unei angajate care lucrează pentru el și rămâne constant cu un minus de 500$ pe lună după cheltuieli de bază:

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here