Lobbyul imobiliar, indicatorul bursei politice românești
Aproape acum un an dădeau o amnistie fiscală pentru unii care vânduseră blocuri întregi și nu plătiseră taxe. Au votat toți cu ambele mâini, de la USR, până la PSD. Și așa tragi un bloc și-l vinzi ca pe spanac, „pă persoană fizică”. Orașele mari sunt teren de abuzuri politico-imobiliare constante.
Prin parlament se plimbă o lege pentru, practic, desființarea autorizațiilor de construcție, susținută de oameni din tot spectrul politic.
Din ultima ordonanță a lui Orlando Teodorovici, toată lumea s-a repezit pe o intenție de a taxa băncile, dar nimeni nu discută facilități foarte mari pentru constructori. Prin ”constructori” se înțelege și constructor de spital sau de fabrică sau de casă socială (dada, la sfântul așteaptă), și constructor de mall. Pentru un salariu minim (brut) de 3000 de lei – pe care oricum îl plăteau pentru că mâna de lucru e ceva mai scumpă, totuși – s-au scos complet contribuțiile sociale la angajator (bani direct în buzunar) pe 10 ani!
Dacă ne uităm la ultimii 20 ani, sunt ani eminamente politico-imobiliari. Adăugați și retrocedarea ad integrum, o tâmpenie prin care s-au alocat niște averi unora, doar pentru că suntem ”anticomuniști”. În nicio altă țară nu s-a imaginat așa ceva, toți despăgubind naționalizări comuniste cu prag maximal, nu dând înapoi parcuri și spitale.
Imobiliarul este singurul care aprinde neuronul elitei politice și micului capuitalist autohton. Am niște bani fac un bloc, sau cumpăr 2 apartamente în Cluj, 2 în București. Asta e tot. Imediat după criza financiară de acum 10 ani, Boc a avut o singură grijă – prima casă, prin care a ținut prețurile mai sus (cu acel prag de 60000; de ce n-a fost 50? de ce n-a fost 40?). Tot atunci mare grijă pentru bănci să iasă din rahatul cu investiții imobiliare toxice în care s-au băgat tot felul de șmecheri. Au plătit proștii care și-au luat pe credit o singură casă ca să locuiască în ea. Plătesc și acum.
IMobiliarul este prima și singura rentă cu acces rapid pentru spectrul politic. Ăștia nu-s măcar burghezi tradiționali, băgați în lobby mai mare pentru industrii, comerț, pentru diverse ramuri de producție, e o burghezie mijlocie agresivă care extrage tot soiul de privilegii publice și le transferă în specula imobiliară. Fiecare contact cu marele capital se lasă de aceea cu niște concesii rapide. Iar când îi apucă dracii pe multinaționale e doar pentru că mai au niște credite neplătite și, oricum, mai mult amenință decât fac.
Politica nu mai e politică, e un soi de agenție imobiliară cu ghișeu mai dezvoltat de PR.
Imobiliarul arată și în ce hal de izolare sunt oamenii ăștia. Sunt izolați și de talpa țării (ăia peste 80% cu venituri sub un standard minimal de decență). Sunt izolați și de marele business care doar îi mai folosește periodic drept lachei și apoi își văd de treabă. Vameși prea mici pentru marea politică, prea mari ca să dea impozite progresive și să-și ”strice” mărețe investiții în apartamente. Cât despre depozitele de la bancă, sunt vreo 4% care au peste jumătate din ele. 7% din români dețin aproape toate depozitele. În vederea unui apartament, probabil.
Evident, politicienii nu sunt decât un eșantion reprezentativ al societății unde gargara cu antreprenoriatul/inovația e pentru fraieri. Treaba e simplă. Ai bani? Îți iei încă un apartament, bloc. N-ai bani? Visezi să-ți dai copilul la poliție, jandarmerie, SRI, să aibă grijă de apartamentele rezidențiale și de locuitorii lor. Asta e toată politica. Restul la muncă.
