Unirea inevitabilă a Principatelor și infinita problemă țărănească. ”Pilda de dezinteresare”
160 de la Unirea Principatelor. Am zis să împărtășesc o narațiune simplă și mai puțin citată, din motive ușor de înțeles, a acestui eveniment de extremă importanță.
După Adrianopole, se intensifică schimburile comerciale cu Vestul. Moldova este într-o poziție (geografică) de netă inferioritate față de Muntenia. Lucrețiu Pătrășcanu citează din diplomați străini ai vremii care notau pentru cancelariile lor evidența: Moldova presează pentru Unire, toți marii ei comercianți și deținători de pământuri au nevoie de desfacere pe o piață la care nu au acces. Lobbyul negustoresc de la Iași și București nu are nuanțe etnice, poetice etc., este o pledoarie pentru o unificare economică extrem de necesară. Franța e extrem de interesată de Unire, de câștigarea gurilor Dunării, Napoleon al II-lea avea încă gâdnuri expansioniste.
Apare și un front antiunionist, activ mai ales în Moldova, compus din boieri latifundiari care au și pârghiile administrației, boieri care se tem mai ales de posibila schimbare a statutului iobagilor după Unire.
Pătrășcanu alege din Xenopol pasaje care să-i susțină teza că mișcările populare prounire aveau și componente orășenești și țărănești, iar chestiunea statutului țărănimii ajunge să fie prezentă în divanurile ad-hoc. Chestiunea țărănească e eliminată de pe agendă, boierii fruntași liberali cerând amânarea după ”unirea sufletească” a provinciilor.
Așa începe o nouă etapă de amânări pentru drepturile țăranilor. Alți ani trec până la un început de reformă. Frica boierimii conitnuă să se acumuleze – Pătrășcanu pune înlăturarea lui Cuza în directă legătură fix cu prea multele drepturi acordate țăranilor. Iar când inițiativa lui Kogălniceanu duce în sfârșit la un rezultat apare legea tocmelilor, lege care avea să ducă timp de decenii la noi acumulări de tensiuni care vor exploda într-o serie de răscoale (până la cea mare, din 1907).
Unirea Principatelor trebuie văzută și din acest unghi, altfel nu înețlegem nimic, nici măcar din snoavele cu Moș Ion Roată.
Am selectat câteva pagini din frumoasa carte a lui Pătrășcanu, ”Un veac de frământări sociale, 1821-1907”:
