Plătește preşedintele?
Când nu ești capabil să faci propriile analize, începi să spui ceea ce auzi pe la oamenii mari. Care cunosc. Nu o dată pozițiile președintelui legate de cursul valutar mi‑au fost interpretate drept lucruri pe care le‑a auzit de la Isărescu și le dă din casă.
Necesarul de finanțare al unei țări intră mai degrabă la categoria secrete decât la categoria informații pe care să le faci publice pe postul național, așa cum a făcut președintele săptămâna trecută, când a spus că Guvernul trebuie să împrumute vreo două miliarde de euro până la sfârșitul anului și că nu știe dacă va exista o asemenea resursă pe piața internă. Tot dânsul a spus că obiectivul de deficit stabilit cu FMI este pus sub semnul întrebării.
În primul rând: cum este posibil să îți faci cunoscut necesarul de finanțare al țării, așa, în prime‑time? Țineți minte cât de secretos era guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în primăvară, atunci când încercam să obținem o valoare estimativă a unui eventual împrumut din partea instituțiilor financiare internaționale? Detaliile au venit doar după ce pachetul de finanțare fusese deja stabilit.
În al doilea rând: contextul. Este absolut nefavorabil. Săptămâna trecută, Ministerul de Finanțe a încercat din nou să se împrumute de pe piața internă. A vrut un miliard de lei. Băncile au venit cu 1,4 miliarde de lei. În final nu s‑au înțeles la preț, așa că, deși bani erau, Ministerul de Finanțe nu a atras nici un leuț. Motivul? Dobânda prea mare pentru un plasament cu scadență la un an: peste 10% cereau băncile.
Atâta timp cât băncile nu știu exact necesarul de finanțare al statului, Ministerul de Finanțe își poate permite să refuze. Dar, în condițiile în care datele sunt prezentate public de președinte, Ministerul de Finanțe, care refuză o datorie la 10% pe an, o să iubească oferta băncilor atunci când ele vor cere 11% sau 12%, pentru simplul motiv că nu are finanțare. Două puncte procentuale la aproape 9 miliarde de lei înseamnă 180 de milioane de lei. Adică aproape 40 de milioane de euro. Cine îi plătește? Președintele? Mi‑ar plăcea. Pe cuvânt de onoare. Să plătească doar dânsul și toți miniștrii din guvernul fantastic căruia i‑a mulțumit pentru curajul de a face… de a face ce? Chiar, ce a făcut guvernul ăsta?
Apoi, faptul că băncile vor plasa bani mai scump statului mai lovește într‑o parte. În împrumutul meu și al dumneavoastră. Dacă statul, cel mai puțin riscant datornic din România, se împrumută mai scump, cum mă voi împrumuta eu? Și mai scump? Economistul‑șef al BNR, Valentin Lazea, tocmai constata că „băncile omoară găina care poate face ouă de aur“, ținând dobânzile la credite semnificativ mai sus decât cele la depozite. Păi să nu‑mi spună mie asta domnul Lazea, să îi spună președintelui. Și guvernului. Și pentru că dobânda mea este indexată la ROBOR, iar ROBOR‑ul este mai scump acum, din cauză că i‑a mâncat în fund pe politruci să se certe și să rupă guvernul după o perioadă în care membrii săi nu au făcut nimic, voi plăti mai mult luna viitoare. Cine plătește? Întotdeauna ar trebui ca răspunsul să fie: cine greșește. Doar că acum, ca și în toamna trecută, eu nu am greșit cu nimic; au greșit bezmeticii ăștia care au condus România cu viteza maximă fix spre zid.
Acum, ei sunt cunoscători. Văd intervale de sustenabilitate pentru leu, văd necesarul de finanțare al țării, văd deficitul bugetar peste cel agreat cu FMI (pentru simplul motiv că nu au făcut nimic). Mai nou au inventat cel mai nou tip de rectificare bugetară: cu portavocea. Ați văzut cum le-a promis președintele bani fermierilor? Cu portavocea, din fața Palatului Cotroceni. Nu contează că banii trebuie luați din altă parte, contează alegerile din 22 noiembrie.
Să ne fie foarte clar: România are o problemă cu lipsa banilor, dar, concomitent, mai are o problemă de proastă gestiune a banilor existenți. Ce i‑a împiedicat pe guvernanți să fi aplicat o măsură gen „zece zile de vacanță forțată“ încă de la 1 ianuarie? Miopia, proasta previziune, pe scurt, incompetența. A trebuit să le scriem noi, în „Business Standard“, că o astfel de măsură se aplică în orice stat civilizat, pentru a o vedea. Au văzut‑o, au adoptat‑o, dar nu au știut să o aplice. Cine sunt mai importanți? Regii asfaltului, pentru care Compania de Autostrăzi se împrumută cu dobândă de aproape 7% în euro (deși CNADNR este STAT, deci ar trebui să se împrumute semnificativ mai puțin)? Sau sunt mai importante câteva zeci de mii de fermieri? Cine sunt mai importanți – ucrainenii de la RAFO, pentru care statul scoate din buzunar garanție guvernamentală de 330 de milioane de euro (deși RAFO a cerut doar 264), sau toți ceilalți? Să ne fie clar: garanția guvernamentală poate atârna la deficit. Iar cele 330 de milioane de euro de la RAFO sunt echivalentul trimiterii în vacanță forțată a tuturor bugetarilor pentru zece zile. Este că avem o problemă de gestionare a banilor? Și cine plătește? Președintele?
Editorial publicat în revista Money Express.
