Lucian Boia. Teasing.
Miine, in Cotidianul, am un interviu cu Lucian Boia facut in jurul cartii sale ultime aparute in limba romana („Napoleon III cel neiubit”).
Reproduc mai jos un pasaj din discutia noastra care nu apare in interviul ce urmeaza sa fie publicat:
Ideea dumneavoastra este aceea ca statul national roman nu ar fi existat fara Napoleon al III-lea…. Eu nu imi permit sa refac istoria fiindca nu stiu ce s-ar fi intimplat si nimeni nu stie ce s-ar fi intimplat fara Napoleon al III-lea. Dar este clar ca rolul sau a fost foarte important. Mai mult chiar decit foarte important – eu nu vad cum s-ar fi facut Unirea la 1859 fara Napoleon al III-lea si daca Franata nu ar fi sustinut tarile romane. Fiindca Imperiul Otoman era cit se poate de “contra”, Imperiul Habsburgic era cu totul impotriva, ca si Marea Britanie, iar Rusia nu avea motive sa fie “pentru”. Ce ii trebuia ei un stat romanesc mai puternic aici? Care se revendice si Basarabia la un moment dat si care sa ii incurce in politica orientala? Probabil, chiar sigur, la 1859, Unirea nu s-ar fi facut daca Franta nu ar fi fost “pentru”. Si apoi, mai e desavirsirea unirii. Cum sa spun? La 1859, Unirea s-a facut printr-un compromis – Marea Britanie fiind “contra”, Napoleon al III-lea fiind “pentru”. A fost o intilnire intre Napoleon al III-lea, Regina Victoria si Primul-Ministru Palmerson al Marii Britanii si s-a ajuns la o solutie de compromis, aparent mai favorabila pozitiei britanice decit pozitiei franceze. Asta a fost marea abilitate a lui Napoleon al III-lea! Deci, el a vrut sa se realizeze un prim pas. Dupa aceea, veneau si ceilalti pasi. Ce s-a hotarit atunci – si asta apare in Conventia din 1858 – a fost o unire cu totul aproximativa, foarte vaga. cele doua tari ramineau separate, aveau domni separati, adunari legiuitoare separate, guverne separate si, pina la urma, apareau doar doua comisii la Focsani care erau elementul de legatura al celor doua tari care urmeau sa se numeasca Principatele Unite si nu doar atit, Austria a insistat si a obtinut, Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti. Deci, cele doua nume figurau in continuare separat, chiar daca se vorbea despre Unire. Prima lovitura a fost – asta a fost opera patriotilor romani, dar si a lui Napoleon al III-lea! – atunci cind a fost ales Cuza mai intii in
Moldova si apoi, in Tara Romaneasca. Deci, Conventia de la Paris nu specificase ca Domnul dintr-o tara si Domnul din a doua
tara NU pot sa fie una si aceeasi persoana. Sigur ca s-a ajuns la o situatie de criza intre Principate si Marile Puteri. Insa, Franta si-a impus, din nou, punctul de vedere. Si, in felul asta, s-a ajuns la o unire inca nu organica, dar la o unire personala. Ceea ce nu era putin lucru. Dupa care, trei ani mai tirziu, in 1862, ramine o singura capitala – Bucurestiul -, cu o singura adunare si cu un singur guvern. Toate aceste actiuni nu ar fi fost posibile numai prin indrazneala lui Cuza si a celor din jurul lui. De fiecare data, Franta condusa de Napoleon al III-lea l-a sustinut pe Cuza in fata faptului implinit. Fata de ceea ce restul puterilor nu puteau sa accepte – “nu putem accepta faptul implinit al romanilor” – francezii opuneau “veto” si ceilalti nu puteau sa actioneze, fiindca principatele trecusera sub protectia colectiva a marilor puteri. Insa, protectia aceasta colectiva nu putea functiona, intr-un sens sau altul, decit daca toti erau de acord. PS. Mai jos, o poza cu cartea aparuta la Humanitas si inca una, cu decoratia pe care a primit-o recent de la statul Francez – de cavaler al Ordinul Artelor si Literelor.
Interviul il puteti citi, desigur, si in editia online, peste citeva ore.
UPDATE. Interviul, integral, il puteti citi aici! Sigur, puteti trece peste o parte din comentariile de la el, produse de frustari care sint deja binecunoscute si scrise de frustati care nu pot iesi din oglinda in care se privesc obsesiv 🙂
