…psihanaliza ieftina a cailor verzi (de 4th of July)
…ca tot nu ma pot gandi la ceva serios din cauza artificiilor care explodeaza la fiecare trei secunde in tot cartierul, m-am gandit ca nici o psihanaliza de doi lei, la nivelul Ana are mere, Xenia n-are pix, n-are cum sa strice. Nu putem trai o viata intreaga cu o cravata la gat. La rastimpuri macar, ne mai putem permite sa si zambim. Cu seriozitate, desigur:)
Deci: este vreo legatura intre caii verzi de pe peretii inimii fiecaruia si felul in care isi concepe viata? S-ar zice ca da. Ba, apud psihanaliza en vogue, e chiar explicita. Daca e sa ne rezumam strict la domeniul calatoriilor, unii prefera marile orase – Bucurestiul, Parisul, Londra, Praga, Madrid, New York, Cairo – altii turismul de lux in „statiuni”- Mamaia, Monte Carlo, Carlo Vivari, altii pe cel de pensiune, manastiri, casa bunciilor, s.a.m.d. Unii prefera jungla, altii muntele, unii desertul, altii oceanul. Unii cu rucsacul in spate nu vor sa auda de aer conditionat, altii cu Ipodul in urechi, nu vor sa auda de toaleta fara apa curenta.
Boon. Lesne de ghicit, imi place jungla. Ma topesc dupa jungla: imi plac mirosurile, umezeala, pana si tantarii (dupa o vreme). Psihanalitic vorbind, asadar, ma pasioneaza subconstientul, intortochelile lui, serpii ascunsi sub cate o piatra. De aceea – vine de se leaga – iubesc scrisul in orice forma a lui, cum unii iubesc usturoiul chiar si in salata sau lapte. Pana la un punct asa si e. Daca Jung, bunaoara, ar auzi ca mi-am petrecut o buna parte din copilarie prin pesteri ar spune ca diagnosticul e clar.
Dar e? Pesterile ii pasioneaza si pe ceilalti doi prieteni ai mei din copilarie – Florin si Zbengu – dar similitudinile se opresc aici. Explicatia e in acelasi timp banala si extra-ordinara. Copii fiind, am avut parte de un dom’ Bosdoc – un om care iubea pesterile cum altii iubesc vinurile bune. De la el am invatat tot ABC mersului pe munte, cataratului pe stanci, taratului prin pesteri. De la el am invatat cum o coala de dictando se mototoleste inainte de a te sterge cu ea la cur, ca sa nu te zgarie, dar si cum nu se cuvine sa nu lasi in urma ta nici macar un capat de hartie, daramite vreo punga de plastic sau o conserva goala. Aia nu era (inca) ecologie. Era doar dragoste de salbaticie. Si cu asta am ramas toti copiii care l-am cunoscut.
Asa ca partea cu pesterile pica. Lui Zbengu ii plac, bunaoara, muntii. E pasionat de inaltimi, de zapezi – de aia am fost anul asta in Sierra Nevada (la anul e randul meu sa aleg – sugestii?:) Psihanalitic, corespunde si el. E credincios cat cuprinde, ambitios cand vine vorba de propriile performante indiferent daca e vorba de ping-pong, mantuire sau cataratul pe munte, s.a.m.d.
Viata lui intreaga, petrecuta calculand particule care ar putea sa existe (sexotronul, bunaoara – nu glumesc – cautati literatura de specialitate) e o cursa spre absolut. Spre puritate. In fizica, nu face experimente, nu e „surubar”. Experimente fac altii. El se gandeste doar la ceea ce ar putea sa fie. Vin altii mai apoi si fac acceleratoare de particule pentru a descoperi ceea ce el a visat intr-o ecuatie. Muntele, asadar, il intruchipeaza.
Dar il? Atunci de ce-i place scuba-diving-ul? De ce s-a incapatanat sa se scufunde pe langa Marele Recif de Corali?
Sau Florin. Florin e chimist de mai multe feluri (are vreo doua facultati diferite pe aceeasi tema, una organica, una anorganica, daca nu ma-nsel). Lui ii plac in egala masura jungla si muntii, frigul si caldul, desertul si apa. Corespunde si el, psihanalitic:) E curios. E curios de ceea ce se poate pipai, masura, experimenta. Are cateva brevete de inventie si-o minte neodihnita. Pusa intotdeauna pe fapte mari. Unele ii ies, altele nu, dar de obosit nu oboseste niciodata.
Acum s-a decis sa plece, de unul singur singur, pana la Cercul Polar – si-o va face, sunt sigur. E omul care si-a planificat intreaga viata, dar a stiut sa se adapteze cand planurile nu i-au iesit. Cand am fost in Amazon, bunaoara, isi propusese sa manance doar ce gaseste in jungla. Si-a dat seama ca fara experienta indienilor nu poate si-a renuntat. Cum a renuntat anul asta Zbengu, pentru a doua oara, sa urce Mount Sill.
Omul trebuie sa stie cand sa se opreasca. Suna a Oprah, stiu, numai ca Oprah n-a mers niciodata in jungla pana unde n-a mai pus nimeni piciorul (si fara o echipa de filmare), nu s-a catarat pe paispe miari si nu s-a tarat prin pesteri sau prind desert. N-a emigrat si n-a refuzat, cand a avut ocazia, prilejul de a emigra. A facut multe altele, dar n-a facut nimic din toate astea. Un panseu suna altfel rostit pe un platou de televiziune sau maruntit printre dinti in fata unei proaspete avalanse.
Dar eu? Ce m-a determinat pe mine, om batran, sa-mi iau rucsacul in spate si sa urc pana la 13,000 de feet? Daca-mi place jungla, de ce n-am ramas la jungla? Eeei, aici e vorba de o democratie a prieteniei care nu (prea) poate a fi explicata. Poate fi, cel mult, aproximata, iar cel mai bine e inteleasa atunci cand e traita. Ideea cu Amazonul mi-a apartinut. Florin a zis da, fara ezitare. Ideea cu Sierra Nevada i-a apartinut lui Zbengu – puteam zice nu? Nu puteam. In plus, eram curios daca mai pot.
Am putut. Am putut chiar ca la intoarcere, dupa Bishop Pass, unde era sa mor la propriu si la coborare (noroc cu cutitul de la brau), sa trag cateva fumuri, spre disperarea lui Zbengu.
„Stinge-o!” mi-a zis. „Uite, vin oamenii astia si ce-o sa zica?” Era zece dimineata si eu fumam la poala lui Bihop Pass. [Eram pe cale de a distruge un mit: mitul „montaignardului nefumator”] „Oamenii astia”, aveam sa deducem mai tarziu, erau un grup de patru (trei plus ghid), intre 40 si 60 de ani, ghidul in forma maxima, unul dintre montaignarzi in forma maxima, ailalti doi mai putin. Le urcasera bagajele pana la poala lui Bishop Pass un catar, asa ca aratau relativ proaspeti, dar – cand au vazut panta inzapezita care ii astepta – s-au cam inverzit. Noi n-avuseseram nici catari, nici ghid, nici coltari si nici pioleti. Trecuseram insa si de Bishop Pass, ba inca si de Thunderbolt Pass.
Am tras cateva fumuri cu sete si i-am anuntat: „The fun is just about to begin!” Au ras, dar nu era rasul lor.
Boon. Artificiile continua. A mai ramas de „psihanalizat” desertul – desertul spiritual, emotional, etc: daca si de ce unii se simt bine drumetind prin desert? In ce consta frumusetea lui – ca e incontestabila?
Dar despre asta intr-un episod urmator, poate, doar poate, ceva mai serios.
Pana una alta, ganditi-va zambind serios, unde va place sa calatoriti si, mai ales de ce?
