…ayahuasca (II)

iunie 13, 2009 3

…sa recapitulam: ne aflam undeva, in jungla de la marginea Iquitosului, un grup pestrit de mai-mult-sau-mai-putin occidentali dornici sa experimentze (de fapt, in cazul majoritatii, sa re-experimenteze, sa rafineze, daca doriti) ayahuasca – vrejul mortilor, al duhului si a ce mai poftiti. Poarta spre Dincolo. Altceva-ul.
a53
Contextul nu s-ar fi ridicat in ruptul capului la inaltimea asteptarilor unei ocheade in lumea de dincolo – daca am fi avut asteptari. O coliba cu pamant pe jos, pierduta intr-un colt de jungla, un saman stirb, divortat de trei ori, crescator de cocosi de lupta si pitbulli, femei usurel duse de-acasa si la propiru si la figurat, plus doi barbati flower-power cu margele si itzari, o buda ca „la tara”, cu doua bete pe post de colac si lilieci-vampiri care, zice-se, iti tasneau in cur cand ti-era lumea mai draga, etc. Ca norocul, Florin si cu mine, nu aveam asteptari. Marele nostru Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci fusese comunismul. Macar atata lucru invatasem dupa statul in jungla: iei lucruile asa cum vin. Vorba turcului: daca te culci pe podea nu risti sa cazi din pat. Ceea ce nu stiau turcii (poate de aia n-aureusit sa ne dovedeasca) iar noi aveam sa aflam in curand e ca, uneori, desi te culci pe podea (sau tocmai din aceasta cauza) poti da si cu capul de tavan. Ba chiar dincolo.
Sa le luam, insa, pe rand.
Ayahuascero-ul nostru stirb ne daduse fiecaruia sa sorbim din licoarea fiarta si decantata pentru vreo sase ore – un lichid cacaniu si la culoare si la miros. Satisit deja de toate pregatirile si de amestecul de crestinism, samanism, new-agism si ce mai vreti, eram deja pregatit pentru o mare deziluzie. Ca orice om crescut sub comunism, eram – si sunt in continuare – temator de a cadea in capcana naivitatii. Nu tot ce zboara se si mananca. La pomul laudat nu te duci cu sacul, s.a.m.d. Imi vine, cei drept, sa vomit, dar refuz. Manasturul tineretilor mele ma obisnuise si cu licori mai proaste. Imi zvacneste, asadar, stomacul de cateva ori, dar ma abtin.
aay34
Booon. Lumina stinsa, incep sa vad figuri luminoase, geometrice, ca si cum te-ai uita printr-un ochean din acela umplut cu stica sparta, colorata, de se gaseau in copilaria mea, la balci – mai erau balciuri si femei cu barba si motociclisiti pe zidul mortii. Alte vremuri.
Pana aici stiam, pana aici citisem,  nu m-am mirat asadar catusi de putin. Ba m-am chiar bucurat – se chema ca nu venisem degeaba si aveam ce povesti acasa. N-as mai fi avut. Am strans mai tare de lanterna galbena si mi-am vazut de viziunile mele. Mai auzeam inca oameni vomitand in jurul meu, tragand vanturi sau mai stiu eu ce, dar situatia era, mi se parea, sub control.
Pe urma, conform avertizarilor (urmeaza statia Izvor cu peronul pe partea dreapta), a „aparut” si jungla. Buun. Merge si asta. Pana la un punct. Imaginile geometrice se transforma in ochi de jaguar, jaguarul in anaconda, anaconda in piranhas – cu asta pot trai. Dar ritmul devine din ce in ce mai rapid, viziunile din ce in ce mai intense (si inca imi dau seama ca samanul stirb stabileste ritmul, grabindu-si incantatiile), deja nu mai sunt animale vazute cand mai de aproape, cand mai de departe, deja e jungla, sunt plante si gandaci si viermi liane, vazute cand de foarte aproape, cand de foarte departe. Vad Comejenes, Raul Termitelor pe care fusesem pana unde omul alb nu mai pusese piciorul, Dar vad si alte zone, nemaivazute vreodata. Le vad cu claritate, le vad in detaliu, as putea sa le desenez la o adica.
Cum le vad? Le vad, pur si simplu, cand ma „ridic” deasupra junglei, inainte de a replonja, pana la nivelul termitei si mai apoi, mai adanc, in maruntaiele ei.
Din cate realizez e un soi de tiribomba, sau de pendul, care oscileaza intre infinitul mare si cel mic.
Pe la faza asta – imi veti ierta imprecizia – nu mai rezist si vomit.
Vomit ca si cum de asta ar depinde viata mea (si, poate, de asta chiar depindea). Am senzatia ca imi vars maruntaiele in lighienasul albastru „din dotare”. [Nota: Sunt inca bine. Pot localiza lighienasul pe intuneric, ma stradui sa vomit in el, nu pe langa, etc. Situatia e inca sub control.] In timpul asta, surprinzator, viziunile isi vad de-ale lor. Tiribomba isi vede de-ale ei. Ba inca incepe sa-mi para ca-si intensifica amplitudinea. Nu, nu-mi pare. Si-o. Pare-se ca foloseste si vomitatil asta la ceva. Te usureaza si la propriu si la figurat.
Acum, cand ma „ridic”, nu ma mai ridica deasupra junglei la inaltimea la care (imi imaginez) ar survola-o un elicopter, ci tot mai sus. Crampele dinstomac devin insuportabile. Vad deja America de Sud de undeva, de sus, si ma gandesc ce bine ar fi daca pur si simplu mi-as da drumul. „Da-ti drumul”, imi sopteste o parte a creierului (nu, n-am auzit voci:), si enjoy the trip. Bucura-te de calatoria asta!
Ei bine, refuz. Refuza sa-mi „dau drumul”. Refuz, simplu si propriu spus, sa ma cac pe mine. Va fi fiind chestie de educatie, dar daca asta e pretul de platit pentru a intra in lumea de dincolo, prefer sa raman aici. Vorba vine. Deja  nu mai e dupa mine.  M-am scapat de multisor de sub control. La urmatoarea inaltare vad deja Pamantul, cum cred ca l-au vazut cosmonautii. La urmatoarea coborare intru, cred, pana la nivel molecular.
La faza asta incep sa ma sperii. Cand, la urmatoarea inaltare, incep sa pierd Pamantul, ca planeta, din vedere, ceva din mine urla ca, daca nu ma mai intorc acum, nu ma mai intorc niciodata. Fac cumva si ma-ntorc. Nu stiu cum fac, dar fac. Ma ajuta, cred, „experienta” din visurile in care zburam. Din cate stiu din povesti, nu sunt singurul. Unii oameni viseaza, la rastimpuri ca zboara. Zboara pur si simplu – stii ca visezi, dar stii si ca zbori, simti rezistenta aerului, adierea vantului, simti cand trebuie sa dai mai tare din mana stanga sau dreapta pentru a-ti corecta traiectoria, etc. Se intampla. [Nota: A nu se confunda cu visul in care te ridici pana la tavan, usor ca o pana, dar cazi mai apoi intr-un hau fara fund, experimentat de mai toti puberii, semn – zice tata Freud – de ce?!?! – al dezvoltarii sexualitatii masculine.]
Ma intorc. Undeva, pe deasupra junglei, dar ma intorc. Estimp, cutitele care-mi spinteca matzele devin tot mai ascutite. Doua ispite am: lasa-te sa te caci pe tine si lasa-te sa dormi (adica lasa-te pe spate sau intr-o parte – va reamintesc, stau in fund, turceste, cu mainile inclestate de o lanterna galbena; detaliul cu galben e foarte important – cu detalii din astea am supravietuit serii. Citisem odinioara ca Jung, cand se scufunda in subconstient unde vede serpi si pitici si comori, etc – n-avea el nevoie de ayahuasca – spunea ca, daca n0-ar fi stiu ca locuieste pe Hilderstrasse, 123, nu s-ar mai fi putut intoarce. Abia atunci am inteles ce vroia sa zica – un detaliu din asta mundan te ancoreaza in lumea de aici.)
La un moment dat – nu mai stiu care – l-am auzit pe Florin intrebandu-ma „Aline, esti bine?”. Nu. Nu-mi era bine, sau da, imi era extrem de bine, depinde din ce parte te uitai, dar efortul de a deschide gura si a-i raspunde era peste puterile mele. A man gotta know his limitations. Era deja o chestiune de supravietuire. Cineva – samanul – incerca sa ma duca undeva de unde nu ma mai puteam intoarce – sau cel putin asa credeam in ceva ramasita de neuroni care se incapatanau sa reziste. Si-n tot acest rastimp de experiente transcedentale la propriu imi venea, la fel de propriu, sa ma cac pe mine. De miscat era clar ca nu mai puteam misca, si orice tentativa mi-ar fi relaxat sfincterele. [imi cer scuze pentru detaliile astea mundane, dar deontologia inainte de toate:)]
A urmat o perioada nederminata de timp (care timp? care spatiu?) in care combinatia de oltean si mot si-a spus cuvantul.  Trebuia sa ma agat de ceva, de orice, pentru a nu-mi pierde mintile. Gresit formulat. Aici nu mai era vorba deja de „minti”, aici era deja vorba de mine. Eram convins ca, daca ma lasam „dus” indiferent pe ce palier – fizic (cacare, lasat pe spate sau „macar” intr-o rana) sau psihic (aici nadajduiesc nu mai e nevoie de un desen) – NU m-as mai fi putut intoarce. Pe bune. Asa ca, daca fizic aveam lanterna galbena, psihic aveam familia. [Daca Florin nu mi-ar fi confirmat ulterior nu as fi garantat ca am pronuntat aceste cuvinte cu voce tare. Asa, am o dovada:)] „Nu ma f… tu pe mine! Io-s oltean! Io-s mot! Nu ma f… pe mine o buruiana sau un saman! Eu am familie, eu am copii! Eu nu pot pleca asa ,cand vrei tu!” ) (For the record: Vorbeam in romaneste desi Florin sustine ca am scapat cativa de „fuck”!):)
Mergeam sus si jos, in infinitul mare si cel mic, ma simteam ca un hopa mitica la scara universului/lor. Si-n tot acest timp vroiam sa ma cac pe mine (macar putin) sau macar sa ma las pe spate, intr-o parte, cumva. Nu, nu vroiam – e putin spus. Nu, nu  doream – e putin spus. Eram dincolo de toate astea. Toate instinctele mele spuneau acelasi lucru. Urlau acelasi lucru. Trebuia sa ma las pe sapte si sa ma cac pe mine, trebuia. Trebuia sa ma las dus, trebuia. Numai un instinct (daca gandul nu se transformase deja in instinct n-am cum sa va spun) se incapatana sa le tina piept – un instinct (sau un gand, impletit ca un martisor):  eu merg acasa SI nu ma cac pe mine. Eu sunt oltean, eu sunt  mot, nu ma f… pe mine un saman stirb din jungla Amazonului.
Estimp asta, ayauascero, se straduia sa ma convinga. „Let it go”, spunea. „Relax” , spunea in vreme ce sufla fum peste mine, ma pleznea cu pamatfulu de frunze de palmier, etc. Era un rau din Amazon. Sau era Amazonul insusi (daca ma duceti pana acolo v-as putea spune). Se termina cu o cascada. „Let it go”, zicea asta. Dar eu stiam ca, daca plecam, nu ma mai puteam intoarce. De ce stiam? De unde stiam? Nu stiu. Stiu doar ca stiam.
Cam pe atunci, in disperare de cauza, am inceput sa incerc a spune ceea ce in Filocalie se numeste „rugaciunea inimii”.  
(Va urma)

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.