Criza macronismului și vestele galbene
Protestele „vestelor galbene” din Franţa arată o criză nu doar franceză, ci europeană. Macronismul a fost un succes de media incredibil, antimacronismul e un succes de masă (în carne și oase, nu pixelată), nu doar shareuri, likeuri și fonduri de campanie. My two eurocents:
Ca orice mișcare populară adevărată are câteva predicate clare, uitate de politicieni, dar politizate de oameni: locuire, rate, bănci, austeritate ridicau mișcări în Spania sau în Grecia acum 10 ani, mișcări care au și alimentat frica establishmentului de o eventuală renaștere a stângii (aia de la stânga social democrației, nu proiectul deja falit al social democrației europene).
Acest nou val de indignare tip gilets jaunes (GJ = vestele galbene) are niște certitudini: au vrut scoaterea impozitului nou pe combustibil pentru că e o formă mascată de fracturare a redistribuirii. Adică, poți avea ceva bani în plus din alte direcții, poți avea statistici ”sociale” bune, dar te readuc în precaritate prin impozite. POliticienii umblă cu ”socialul” în gură, dar la sfârșitul lunii când tragi linie și aduni rămâi pe minus.
Macron a avut grijă să scadă din impozitele pe averi mari. Între timp se pare că vor renunța pentru șase luni la taxele pe combustibili. Întrebarea nu mai e asta, întrebarea este dacă furia se va menține, dacă va lua noi forme.
Pretextul a fost ecologist. Pentru eco s-a votat în masă în parlament acum câțiva ani, inclusiv ăia care apoi s-au dat cu GJ. Mișcarea lui Macron e o continuare de tip tehnocrat a strategiilor de austeritate cu vopsea social-democrată duse, știm cu ce rezultat, de Hollande.
Spre deosebire de Hollande, Macron n-are nici măcar partid, are un grup de ”tineri furmoși” propulsați de bani grei, carisma liderului, sprijin mainstream: exact acel tip de conformism antisistem pe care îl vedem în toată cultura politică a prezentului.
Ce e de reținut e că Macron însuși – și clonele lui de prin Europa, un neoliberalism revăzut, camuflat și adăugit, inclusiv unii de pe la noi din zona USR-Cioloș – e că ei înșiși sunt antipolitici. Au câștigat atacând forme vechi de organizare politică. Ei bine, na-vă GJ, și mai antipolitici decât Macron, mișcare de jos în sus, dinspre zona angajaților și independenților-precari, mai ales a acelora din zone rurale sau micurbane care nu se pot conecta ușor cu metropolele, acolo unde e accesibil un loc de muncă.
Ai lucrat politic decenii să ”flexibilizezi” munca, s-o faci mobilă? Iar acum ataci chiar mobilitatea vitală pentru un trai minim? Iată rezultatele.
Eu însumi am fost dezgustat de mici găști de extremă dreaptă care au fost promovate mai ales de media mainstream, ca să demonstreze caracterul îndoielnic al protestelor. Dar o mișcare populară are tot soiul de dimensiuni. Suntem la începutul coagulării, am văzut și trupe antifa fugărind extremiști de dreapta. Și am văzut în general o tendință împotriva abundenței afișate excesiv, averii, mașinile scumpe incendiate, magazinele de lux incendiate, având o forță politică dincolo de spumele la gură făcute de câțiva bobos indignați.
Am văzut subliniat prea gros pericolul de extremă dreapta. E un pericol normal cât timp e în plin avânt o retorică suveranistă cu tot soul de derapaje xenofobe, naționaliste etc. de care s-a folosit inclusiv establishmentul pentru a supraviețui. Așa că nu-i de mirare că regăsești și în stradă astfel de mizerii. Dar nu e momentul de panică. Dacă faci politică precum Clintonii, vei fi Trump-uit. E o miză enormă pentru tot soiul de facțiuni de stânga să țină pasul cu radicalizarea maselor și să și amintească tot timpul nevoile materiale și scopurile clare care le-au inflamat.
A existat, evident, şi despărţirea în „distrugători” şi „protestatari buni”, tipice presei liberale şi de dreapta. Mai curând am remarcat filmuleţe cu poliţişti infiltraţi care o făceau pe „distrugătorii”. Partea asta „sexy” pentru presă e mai puţin importantă. Mișcarea rămâne încă nearticulată politic, cu câteva mesaje clare, dar orice lider care a încercat să scoată capul a fost imediat anihilat de ceilalți, inclusiv cu amenințări cu moartea atunci când se dădeau prea mult pe la televizor.
Deci vestea bună e că revendicările anti-taxe lărgesc cum se cuvine discuțiile despre redistribuire. Poți face redistribuire de ochii lumii și să impui noi privațiuni prin taxe și prin liberalizarea unor hălci din viața cotidiană. Geaba taxezi averile mai mult, dacă lărgești masa de taxare și costurile supraviețuirii moderne (transport, conectare, nu doar mâncare și locuire).
Și mai simplu e exemplul românesc: e adevărat că au mai crescut (puțin) salariile, dar piața energiei zburdă pe profituri mari, școala și sănătatea costă mult mai mult decât acum 10 ani. Așa se întâmplă dacă iei măsuri sociale scăzând taxele pentru angajatori. Așa că poți avea o clasă de mijloc subțire ceva mai mulțumită (deși chirăie toată ziua), aia care dă mediile alea roz, dar ai jos o pătură populară care abia face față pentru asigurarea unui trai la minimum.
Macron nu are nici măcar contactul cu masele pe care îl asigură un partid sau un sindicat. El ia contact prin presă, studii și experți. Acesta e rezultatul.
Macronismul reprezenta un soi de speranță pentru un status quo în mod clar anchilozat, o formă de conducere prin elite de business, tehnocrate și mediatice care pur și simplu se tot fisurează de ani de zile. Marele motor a fost frica de arătări precum LePen et comp. Și, da, dacă nu vin alte figuri dinspre stânga, cam ăsta va fi și rezultatul, victorie asigurată pentru al doilea clasat.
Aici se dă de fapt un semnal pentru ce va fi la anul cu alegerile europarlamentare. Vom avea clar mobilizare de masă anti UE venită dinspre nuclee dure suveraniste care au câștigat în fața ruinelor social-democrate sau liberale. Centrul și stânga-vopsită poartă o vină enormă pentru stilul de bail out continuu pentru privilegiați de toate tipurile în timp ce masele au beneficiat doar de morală: nu ești destul de flexibil, nu ești tolerant, nu ești nu știu cum. Toate astea erau menite să explodeze.
Merkel pleacă, macronismul se duce pe apa sâmbetei, europenismul gângav care nu știe decât birocrație îmbârligată și lecții de bună purtare popor, toate încep să lase un vid imens în piața publică. Deocamdată, în Franța, vidul e umplut de pături populare care par că au prins viteză mai mare decât lideri adormiți din diverse zone politice (îmi pare rău, dar pe Melenchon nu-l văd și pace în vreun scenariu bun pentru stânga).
Toate vechile scenarii se deschid. Există multe scenarii de dominație nedmeocratică, așa cum scriau Streeck și alții acum ceva ani, dar sarcina de a le evita e încă înainte. Cu cât atenția va fi pe nedreptatea economică structurală cu atât va fi mai bine; cu cât atenția va fi iar ”culturalizată”, mutată înspre ”alogeni” de toate felurile, cu atât va fi mai rău. Esențială e și o chestionare fără milă chiar a celora care se plâng acum de popoarele prost crescute, ce au făcut, cum și-au câștigat voturile.
Un material foarte bun de sinteză prezenta și o cercetare interesantă a postărilor celor de la GJ. Postările cu tentă rasistă au o proporție infimă, și nici celelalte tendințe trâmbițate de presă nu sunt deloc evidente:
Enfin, quatre chercheurs du Laboratoire d’Études et de Recherches Appliquées en Sciences Sociales (LERASS) de l’université de Toulouse ont publié, au lendemain de la mobilisation du 24 novembre, „Les Gilets Jaunes, des cadrages médiatiques aux paroles citoyennes”. Ce décryptage fondé sur une analyse des mots utilisés sur les réseaux sociaux est en fait une lecture critique du traitement du mouvement des gilets jaunes par les médias après une semaine de mobilisation.
Alors que les médias évoquent des gilets jaunes apolitiques, racistes ou encore anti-écolo, les quatre chercheurs (Brigitte Sebbah, Natacha Souillard, Laurent Thiong-Kay, Nikos Smyrnaios) montrent qu’avec leur logiciel, ils ont lu au contraire une mobilisation 2.0 infiniment plus citoyenne et cortiquée.
Ainsi, le lexique raciste est quasiment absent des 29 188 posts et commentaires Facebook et des deux millions de tweets qu’ils ont passés au tamis – tout comme les termes qu’ils débusquent traditionnellement chez des sympathisants d’extrême droite, qu’ils ont été bien en peine de relever dans leur corpus. S’ils distinguent un discours clairement en porte-à-faux des médias nationaux sur la mobilisation, c’est en effet parce qu’ils ont aussi passé 731 articles de presse écrite à la moulinette du même logiciel. (sursa)
Mda, promotorii fake-news sunt în astfel de momente chiar presa mare, quality. Din nou, o tendință americană și europeană de a arunca cu un portret robot fascistoid în orice manifestare populară.
Sigur, nu e nici momentul să îmbrățișezi necondiționat orice tip de discurs, pentru că e al poporului. Văd și altfel de îndrăgostiți de popor, atât de îndrăgostiți că i-ar suporta toate prostiile. Și cei de la distanță ”sunt poporul”, și atenția trebuie să rămână pe revendicarea socială și economică și pe taxarea derapajelor de la aceste ținte. Această concretețe a revendicărilor sunt marea victorie de acum, iar bătălia se va da pe interpretări și pe organizarea propriu-zisă.
O fi această mișcare un soi de indignados întârziat? Nu. O fi un soi de mai 68?, întreabă alții. Nici asta.
Ba unii au fantezia că are vreo legătură cu #rezist. Nu. Simplul fapt că e o mișcare de jos în sus e de ajuns pentru a contracara fanteziile de pe aici ale celor care se cred elită, care doreau să educe ”poporul” prost manipulat de pesediști etc. #Rezist au mai mult de-a face cu macronismul, cu credința într-o intervenție de sus pentru rezolvarea problemelor, în timp ce se conservă privilegiile claselor superioare.
Alex Spire analizează paradoxul contestării taxelor, taxarea fiind un fundament al statului social, așa cum e scris că trebuie să fie statul francez în Constituție (bine, și în Constituția noastră e scris că trebuie să fie social, ce glumă).
În ultima perioadă, diverse politici au dus la o atenție sporită din partea claselor populare pentru taxare, lucru rar văzut până acum – taxele erau preocuparea celor cu venituri peste medie din alte surse decât vânzarea muncii.
Spire constată politizarea politicilor fiscale, găselnițe diverse la politiceni precum Sarkozy-Hollande-Macron pentru a ușura povara fiscală într-o parte pentru a obține prin alte mijloace banii necesari cheltuielilor sociale – se dă senzația creșterii veniturilor, dar se oprește consolidarea transportului public sau repartizarea uniformă a cheltuielilor de bază. La asta se adaugă senzația populară clară că ”ăștia, de fapt, scapă”. Și nu e conspirație, sunt toate acele scandaluri cu ”leaks” în coadă care arată că băncile și clienții se descurcă admirabil într-un evazionism care nici măcar nu poate fi ușor dovedit ca evazionism. Și uite așa rămân fraierii să plătească toate taxele, iar bogații să plătească doar câteva taxe de ochii lumii, mai mari, dar pe doar o fracție vizibilă.
Aglomerația din trafic, cozile de la trenuri/mașini care vin prea rar, înghesuiala, toate astea afectează foarte dur și direct clasele cu venituri sub medie. Există apoi acea pătură de ”lucrători independenți”, artizani, antreprenori care produc cam cât un salariat etc. Toți sunt mult mai atenți la taxe și toți se simt jefuiți de cei de deasupra lor. E clar că s-a dus sentimentul că ”am contribuit ca să avem împreună niște chestii”, stat social adică. O nemulțumire care caracteriza clasele de mijloc a coborât deci și mai jos la salariații din bază, după decenii în care ”proletariatul” era dat dispărut și se lăuda noua clasă de mijloc numeroasă, s-a întâmplat ceva firesc, noii mijlocași s-auu trezit mai precari decât unii angajați. Această situație este cea care generează ambiguități ideologice, un sentiment al competiției cu orice nou-venit în câmpul muncii.
(Cu mutarea contribuțiilor la angajat în România, acest sentiment antitaxe se va accentua. Spre deosebire de Franța însă, la noi încă nu se face scandal pentru paradisul fiscal în care trăiesc unii mari investitori și taxarea prostimii de la care se și strâng cei mai mulți bani la buget…)
De injustiție fiscală nu mai trebuie să se plângă cei care au, ci cei care n-au. Facilități diverse pentru cei avuți trec neobservate, presa e complice, cetățeanul obișnuit nu poate ține pasul. De aia spune, Spire, victoria Gilets Jaunes este apariția revoltei fiscale în revendicările tradițional populare:
Parallèlement, la majorité a adopté d’autres mesures à destination des plus riches, comme l’élargissement du « pacte Dutreil » (4), qui autorise les propriétaires d’entreprise à léguer leurs parts, par donations anticipées ou à leur mort, en étant exonérés de la très grande partie, voire de la totalité, des droits de succession. Passé totalement inaperçu, ce cadeau n’a fait l’objet d’aucun chiffrage précis ; l’élargissement de cette niche fiscale, qui coûte déjà chaque année environ 500 millions d’euros aux finances publiques, représenterait des gains très substantiels pour les bénéficiaires.
Pendant ce temps-là, journalistes et responsables politiques gardent les yeux rivés sur les « gilets jaunes » et se demandent s’il faut préserver l’environnement ou asphyxier les automobilistes. S’il est encore trop tôt pour mesurer la postérité de ce mouvement, son premier mérite est d’avoir mis en lumière le sentiment d’injustice fiscale qui couve depuis de longues années au sein des classes populaires.
Cât despre ce ar fi de făcut la stânga, ca să facem treaba și mai complicată, să cităm și din Troțki un rând tulburător despre starea mulțimilor la 1917:
E nevoie de nişte condiţii cu totul excepţionale, independente de voinţa unor persoane sau a unor partide, spre a smulge nemulţumirile din lanţurile conservatorismului şi a împinge masele la revoltă. Prin urmare, în perioada revoluţiei, schimbarea rapidă a opiniilor şi a dispoziţiilor maselor nu rezultă din flexibilitatea şi mobilitatea psihicului omenesc, ci, dimpotrivă, din conservatorismul lui profund. Rămânerea cronică în urmă a ideilor şi a relaţiilor faţă de noile condiţii obiective până în clipa în care ultimele se abat asupra oamenilor sub forma unei catastrofe este cea care produce în perioada revoluţiei mişcarea în formă de salturi a ideilor şi a pasiunilor, ce le apare capetelor simple de poliţişti ca fiind pur şi simplu rezultatul acţiunii unor „demagogi”.
Avem nevoie de acești ”demagogi buni”care să lupte cu astfel de inerții conservatoare profunde. Spaimele și fricile ipocrite de iliberalism, fakenews și alte prostioare sunt doar gaz pe foc. Energiile se pot canaliza progresist, pot da speranță, doar cu obiective clare: redistribuirea nu mai e de ajuns, există o dorință de masă de schimbare radicală, ei bine acest radicalism trebuie construit cum trebuie, nu grupat cu trucuri vechi și periculoase: tentații naționaliste, xenofobii și celalalte.
