De ce plâng spitalele? Botniţă în loc de mască. Amenzi în loc de răspunsuri
Încă de la începutul răspândirii virusului, din toată lumea au venit filmulețe cu angajați din sănătate urlându-și disperarea în filmări personale, și din China răzbăteau astfel de strigăte încă de prin ianuarie. Ai noștri au crezut că vor fi singurii din univers care vor putea pune botniță în loc de măști.
Dintre cele mai recente astfel de mărturii, cea mai semnificativă îmi pare mărturia video difuzată de New York Times în care o angajată a unui spital spune clar că una anunţăr oficialităţile (avem destule ventilatoare), alta se întâmplă pe teren (nu sunt suficiente echipamente, oamenii mor pentru că nu sunt ventilatoare). Acest conflict între versiunea oficială şi ce se întâmplă în teren apare peste tot. Ce apare la noi în plus e o dorinţă a oficialităţilor de a sufoca această nemulţumire. Normal că a ieşit haos. Normal că oamenii au putut să-şi spună nemulţumirile pe unde au apucat. Şi tot felul de dictatori locali şi centrali au intrat în vrie. Pentru că au fost obişnuiţi să controleze mediile de transmisie, nu să emită mesaje credibile.
Cum de ani de zile am investit în aparat represiv, în megafoane, pulane si supraveghere, plus aparat-ziarist-moralizator, facem in fiecare zi un episod de învinuire, lecţii moralizatoare, ameninţare. O zi ne luam de diaspora, altă zi de vârstnici, altă zi de nedisciplinaţi diverşi la grătare, mai punem şi imnul pe maşinile poliţiei, şi gata.
Apoi ne luăm de angajaţi din sănătate la care se ţipă şi ameninţă pentru că ar trebui să se prefacă că au botoșei şi măscuţă. Cu cât vei încerca să înăbuşi această mărturie colectivă a sistemului medical, cu atât se va mări frustrarea: nu poţi să stai cuminte ştiind că nu ai de nici unele, în timp ce şefii tăi se umflă în pene la televizor că au de toate. Până acum au tăcut pentru că nu-i afecta direct neapărat. Acum, unul dintre principalii pacienţi este chiar corpul medical.
Şi în spaţiul public e o foame de ţinut morală altora ceva de speriat. Doar atât ne-am educat să facem în ultimele decenii: să nu ne vedem bârna din ochi în timp ce criticăm. Bârna din ochiul nostru e că am acceptat ca societate o subfinanţare de proporţii apocaliptice pentru sănătate. Suntem pe ultimul loc în UE la acest capitol.
Lumea de bine dă lecţii: că uite ce frumos stau ei în casă şi alţii nu stau în casă, că medicii sunt dezertori că etc. Până să daţi atâtea lecţii evaluaţi pe scurt gradul de oportunism, laşitate, iresponsabilitate de la propriul loc de muncă (chiar şi din privat, mai ales din privat), după aia începeţi cu lecţii. De la această „normalitate” fadă şi crudă începeţi cu judecata – valabil şi pentru ziarişti.
Puterea iubeşte acest gen de moralism isteric. Pentru că infantilizează opinia publică. Şi pentru că se mută responsabilitatea, de la cei care o au în mod concret în tot felul de direcţii abstracte. Şi pentru că puterea va putea da un singur răspuns la toate întrebările: ce ai făcut în această criză? am dat amenzi.
Vinile noastre, toate. Colectiv
Vina colectivă ar fi că nu am reuşit să impunem un model de societate incluziv, cât de cât. Şi am încurajat pedeapsa, incriminarea publică, gargara antisistem care era de fapt perfect pro-sistem. N-ai dat bani la sănătate?, atunci or să te toace goarnele puterii, or să te păzească, or să urle la tine ofiţeri de partid că nu eşti cuminte. Un sistem finanţat bine te ajută să NU te bazezi pe eroi. Eroii sunt ficţiune. Ei nu se bat cu gripa, oamenii normali, cu frici şi defecte, ăia se bat cu gripa.
Înţelegem prost situaţia, o înţelegem prost fix ca în cazul Colectiv. Dar nu în sensul învinuirii nesfârşite a autorităţilor. Din Colectiv nu am înţeles că încurajarea unui stat minimal, a unui stat care să încurajeze businessul pe propria răspundere, asta a generat şi criza iniţială şi criza de după, cea a bacteriilor – piaţa antibioticelor tari şi scumpe a avut o contribuţie cel puţin la fel de importantă precum dezinfectanţii măsluiţi de unele firme. Am centrat criticile pe comunicări dezastruoase ale unor politicieni, dar nu ne-am indignat că am mers în continuare cu investiţii minimale în sănătatea publică şi cu încurajarea feudalizării business-politice a spitalelor. Ba chiar, puţin înainte de a apărea Covid-ul pe la noi încă se vorbea de privatizarea încă unei hălci din sănătate. Semnul clar că am înţeles greşit tragedia a fost incriminarea abstractă a „sistemului” fără a observa cât de mult au contribuit şi anumite „idei la modă”, violent pro-piaţă, idei care sapă constant la echilibrul unui stat oricum fragilizat.
Şi acum o luăm pe căi greşite. Pe lângă atacarea cadrelor medicale, vine şi incriminarea bugetarilor în general. Cei din mediul privat o vor duce din rău în mai rău şi în loc să chestioneze cum am ajuns aici vor sta să facă inventarul bugetarilor care o duc mai bine. Sigur că sunt şi cazuri nesimţite, dar majoritatea sunt angajaţi ca şi noi, cu responsabilităţi, cu roluri cheie etc.
Sectorul poliţienesc între timp va ferifica mai multe adeverinţe decât au verificat interlopi în ultimul secol. Supravegherea poliţiei şi morala făcută de preaputernicii zilei, ziarişti sau politicieni (mulţi ziarişti nu au rămas decât copy-paste-ri ambulanţi ai mesajelor oficiale), astea rămân cele mai vizibile manifestări publice ale puterii.
Drepturile angajatilor în privat se vor face praf într-o lună. Pe alea nu le ţipă nimeni pentru că frică în privat e mai mare decât frica într-un spital public. Şi acolo sunt angajaţi care se expun, transporturi, retail, industria deşeurilor, fabrici rămase în funcţiune, construcţii, toţi sunt într-o „primă linie” într-un fel sau altul – însă acolo abuzul va rămâne surd. Pentru că solidaritatea e praf şi pentru că ne conservăm reflexe triste: urlăm la sistem „în general”.
Trebuie să ieşim din cercul vicios al supravegherii şi pedepsei. Normal că fiecare trebuie să respecte ce are de respectat, dar puterea azi emite doar acest mesaj coercitiv: adineauri, preşedintele Iohannis şi-a centrat discursul în jurul zecilor de mii de amenzi date şi a accentuat ameninţările la adresa celor care nu se conformează. Această incriminare continuă, această infantilizare a poporului care nu e cuminte este, repet, portiţa de scăpare a autorităţilor care ar trebui să răspundă altor întrebări. Din fericire, deocamdată, întrebările sunt despre măşti şi teste. Nu vreau să-mi imaginez cum va suna o declaraţie oficială când oamenii vor urla după ventilatoare.
