Despre neputință și resemnare. Un basm, două balade și un experiment
Cu câteva zile în urmă m-a prins 4 dimineața urmărind pe Youtube compilații cu cele mai remarcabile momente din talent show-urile American Idol și Britain’s Got Talent.
Am consumat acele clipuri cu atâta frenezie încât abia mi-am potolit o sete de succes, de reușită și de momente magice, sete venită parcă de nicăieri.
Așa mi-am dat seama că pe lângă zăpușeala specifică unei zile de vară, eu de fapt mai înduram încă un tip de caniculă, una personală, mai subtilă, care durează de mai mult timp.
Mai precis este vorba de experiența mea bucureșteană din ultimii opt ani, care, prin stări de neputință, resemnare, frustrare sau apatie, mi-a însetat ființa până la deshidratare psihologică severă.
Cei mai mulți dintre participanții la competiții de talente ce reușesc să ridice sala și juriul în picioare sunt cei care au o poveste de spus, cei încercați de soartă, de la cei care se luptă cu boli incurabile, la concurenți cu diverse handicapuri și până la cazuri sociale de tipul viața bate filmul.
M-a emoționat nespus o tipă din Statele Unite, victimă a bullying-ului, care și-a cântat tristețea cu atâta pasiune și emoție încât, la un moment dat, a început să plângă, iar combinația unică rezultată a căpătat proporții atât de dramatice încât a fermecat pe toți cei prezenți. Drept urmare, pe lângă uralele din public, adolescenta a primit din partea juriului o mega-validare pentru autenticitate, ceea ce i-a consolidat statutul de învingătoare.
Însă aici este vorba despre state care își încurajează cetățenii să reușească, mai ales Statele Unite ale Americii, o națiune cu o puternică tradiție în acest sens, căci poveștile cu care copiii lor cresc le reflectă mentalitatea.
Folclorul românesc este adesea marcat de tragism și dileme existențiale/identitare. Eroul de basm cu care au crescut cei din generația mea este Făt-Frumos.
În unele variante ale poveștii, Făt-Frumos se află în dificultatea de a alege între două variante posibile calea pentru împlinirea destinului. Adesea intervine o bătrână care, întrebată fiind în privința drumului corect, răspunde în mod descumpănitor că ambele variante sunt greșite.
Mitologul Victor Kernbach consideră că această tensiune reprezintă și un ecou al istoriei naționale, în sensul că dificultatea deciziei lui Făt-Frumos se traduce prin destinul istoric al poporului român, care a fost mereu cotropit de alte popoare și a trebuit să găsească soluția optimă pentru a supraviețui, fiind de multe ori nevoit să aleagă între mai multe opțiuni primejdioase.
Chiar dacă eroul depășește până la urmă toate greutățile și se căsătorește cu fata de împărat, povestea se încheie cu o formulă de genul „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, fără a lăsa nici cel mai mic indiciu despre ce înseamnă această fericire și cum de a durat așa de mult.
Poate cele mai cunoscute două balade populare românești, Miorița și Mânăstirea Argeșului, au cel puțin un lucru în comun, anume neputința de a se sustrage fatalității.
În Mânăstirea Argeșului, Meșterul Manole nu o poate opri pe soția sa, Ana, să își sacrifice viața pentru construcția edificiului sacru. Dar pentru că jertfa nu este de ajuns, echipa de meșteri află că este condamnată la moarte, nemaiputând coborî de pe acoperiș, iar Manole se sinucide aruncându-se în gol. Chiar dacă legenda este de fapt o alegorie ce simbolizează sacrificiul enorm ce însoțește actul creator, incapacitatea de a reacționa în fața unui destin fatidic trece drept un lucru firesc.
Același mesaj apare și în Miorița. Aici, o oaie năzdrăvană înzestrată cu darul de a prezice viitorul nefast al unui cioban (ce ar urma să fie ucis de alți doi ciobani) își avertizează stăpânul. Însă Miorița nu intervine cu idei și soluții, ci se lamentează performând astfel un fel de cântec de lebădă, căreia i se alătură ulterior și ciobanul victimă.
În ciuda interpretării optimiste a lui Mircea Eliade, prin care mitul Mioriței capătă valența unui „ceremonial cosmic” de acceptare a destinului tragic drept „o decizie existențială”, întrucât nu te poți apăra de soartă ca de un dușman, balada amintește de povestea Prostia Omenească a lui Ion Creangă, mai exact scena cu femeile care bocesc din cauza drobului de sare, care, dacă s-ar sui pisica pe horn, ar putea să îl trântească drept în capul copilului, omorându-l. La fel, ciobanul moldovean se pregătește ritualic pentru propria moarte, căci nu te pui cu destinul.
Un experiment realizat în 1967 de către psihologul american Martin Seligman pentru studiile sale legate de depresie a dus la formularea teoriei „neajutorării învățate”. Conform acesteia, depresia clinică și alte tulburări mentale asociate pot rezulta din absența reală a controlului asupra rezultatelor unei situații, însă e suficientă doar percepția acestei absențe.
Experimentul a constat în analiza reacțiilor unor câini la diverși stimuli. Pe scurt, un grup de câini a fost ținut în hamuri și supus unor reprize de șocuri electrice pe care le putea evita prin apăsarea cu nasul a unui buton, iar un alt grup de câini a fost supus aceluiași tratament, cu excepția că nu exista un buton prin care să oprească șocurile. Ulterior, câinii au fost plasați în niște containere, împărțite în două secțiuni separate de o barieră. Prima secțiune în care au fost plasați inițial câinii transmitea șocuri electrice, iar pentru a le evita, aceștia trebuiau să sară peste barieră în cea de-a doua secțiune, unde nu se mai administrau șocuri. Grupul de câini care a avut inițial control asupra șocurilor a învățat repede să sară peste barieră, în timp ce majoritatea celor care au fost lipsiți de acest control nu au făcut nicio încercare de a se sustrage electroșocurilor. Astfel, pe fondul experienței lor anterioare, câinii au dezvoltat așteptarea că orice ar fi făcut nu ar fi putut să împiedice administrarea de șocuri.
Această teorie amintește de rațiunea alegerii „răului cel mai mic” atunci când românii se prezintă la vot. Pletora de așteptări nesatisfăcute a fost resimțită precum electroșocurile lui Seligman, iar noii aleși au administrat alegătorilor alte șocuri, care s-au repetat cu fiecare scrutin, până când controlul democratic prin vot și-a pierdut relevanța, iar neajutorarea învățată a devenit un fenomen endemic vieții politice românești, de o asemenea amploare, încât oamenii nu mai cred în schimbare și lucruri pozitive, chiar și când acestea se întâmplă. Prin urmare, apar percepții și credințe conform cărora toți politicienii sunt hoți și oricine ajunge sus în politică automat se corupe și nu va face nimic, în România totul merge rău, nu ai șanse să te realizezi sau să schimbi ceva etc. – credințe responsabile de modul lent în care evoluează în continuare lucrurile în România.
În cei opt ani de când am terminat studiile, m-am rupt de activitățile politice din afara țării și m-am concentrat pe experiența românească, am învățat în mare parte să pierd și să fiu neputincios. Sau poate că nu m-am obișnuit suficient de mult cu controlul electroșocurilor încât să simt magia morții simbolice a unui cioban, bucuria unei femei zidite de vie care declanșează un masacru cosmic sau încântare cu privire la enigma babei din Făt-Frumos, care îmi spune că toate drumurile duc către nicăieri?
