Iulian Leca: Ce vedem prin ochelarii lui Barna
E atât de mult nefiresc în imaginile cu Dan Barna când își scapă ochelarii de la tribuna Parlamentului încât rămâi sfinx și tu privind cum vicepremierul nu-și mișcă nici măcar ochii în cap după ce ochelarii îi dispar din cadru. Din ce lume face parte un astfel de om care, cine a cunoscut persoane care poartă ochelari știe ce vorbim, atunci când își scapă ochelarii de la așa distanță să nu tresară, să nu miște instinctiv înspre ei, chiar dacă nu mai are nicio șansă să-i prindă.
Poza în care Dan Barna arată doar cu degetul unde au căzut ochelarii, după ce două persoane din jurul său s-au agitat și au sărit în ajutor să-i aducă de jos, face mai mult decât tot filmul și întrece orice comentariu care a fost sau va fi făcut pe seama scenei care a avut loc marți în Parlament.
Nicio metaforă nu ar putea să traducă umorul, tristețea, absurdul, aroganța și nepământenescul momentului în care Dan Barna se exprimă încă o dată atât de penibil în public.
Dan Barna e reprezentantul politicienilor noi, se prezintă ca fiind un om mai bun decât vechii „ciocoi” care au supt averea poporului și promite că odată ajuns la putere va aduce, va face o lume mai bună pentru toți. Așa cum se prezintă și premierul Florin Cîțu, cel care la sedința de învestire ca ministru de Finanțe, tot din Parlament, își făcea selfiuri cu un sârg demn de o cauză mult mai bună.
Scena în care Dan Barna privește ca un copil speriat cum îi cad ochelarii pe podea și cum alte două persoane se dau de ceasul morții să-i aducă rapid înapoi e definitorie și pentru întreaga activitate a Guvernului de până acum, coordonat în fond și de cei doi lideri de la PNL și USR-PLUS.
La fel a privit și Guvernul Cîțu marile probleme cu care a avut de-a face de când a intrat în mandat. Ca sfinxul a stat Executivul în fața pensiilor speciale, în fața sporurilor și spitalelor care iau foc și omoară pacienți de vii.
Promisiunile de campanie s-au topit în uitare și acum când în față există patru ani lungi și grei de guvernare, în criză sanitară și o mulțime de incertitudini economice, Guvernul pare că adoptă în fața problemelor de care se izbește aceeași poziție de căprioară speriată și paralizată de farurile care au orbit-o.
Ca Dan Barna în fața ochelarilor căzând. Școliți și instruiți, curajoși și hotărâți, te-ai fi așteptat de la Guvernul Câțu să taie în carne vie pensiile de lux, să suspende sporurile nesimțite, să radă clientela politică din aparatul bugetar, să curețe măcar aparatul bugetar central de pile și relații, să facă proiecte pe bandă rulantă pentru atragerea de fonduri europene, să înceapă deja construcția de autostrăzi și drumuri expres, să colecteze mai mulți bani la buget și, deloc în ultimul rând, să finanțe inteligent măcar educația și sănătatea.
E drept că sunt doar două luni de când guvernează, dar au ales deja soluții la unele probleme, iar acestea sunt de o lașitate maximă și traduc o neimplicare asemănătoare cu sfinxul mimat de Barna în Parlament. Poate că acest compromis total pe care l-a executat până acum Guvernul e doar rodajul de care coaliția are nevoie pentru a putea pleca la drum cât să capete încredere că poate funcționa fie cel puțin și un an.
Poate că nu a vrut să-și pună în cap și partidele și populația cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi ales să-și respecte promisiunile din campanie, dar această fugă de asumare și ascundere a problemelor sub preșul viitorului ar putea fi singura strategie sub care va acționa Guvernul Cîțu pentru o bună perioadă de timp. Ea are darul de a ține cel puțin coaliția unită.
Nu e chiar nimic față de cealaltă cale pe care ar putea aluneca un Guvern care ajunge să nu mai fie susținut de nicio alianță. Acest balet s-ar putea să ne țină conservați în aceeași stare în care ne-am fi aflat și dacă n-am fi avut deloc alegeri și ar fi rămas nici nu mai contează cine la guvernare.
Inacțiunea în care se complace Guvernul e posibil să nu fie totuși cel mai prost scenariu. Alternativa s-ar putea să fie așa cum s-a demonstrat de atâtea și atâtea ori în istorie cu cei slabi ajunși la putere – infinit mai rea decât simplul fapt de a nu face nimic.
Sursa: Vox Publica
