Marea Demisie – fenomenul care cuprinde SUA. 4 milioane de americani își părăsesc lunar jobul
”Vă rog, oferiți-i tatălui meu un loc de muncă!”.
Imaginile cu copii care rugau lumea să le ofere părinților slujbe în timpul Marii Crize din anii 1930 pot fi înlocuite azi cu cu altele, opuse lor, în care companiile au locuri de muncă gârlă, dar pe care americanii le refuză acum cu lejeritate.
Acest fenomen declanșat de pandemie cuprinde America și, cine știe, chiar lumea…
Motivul pentru care mulți angajați din SUA se simt încurajați să facă pasul decisiv de a-și părăsi locul de muncă este pentru că acum există condiții adecvate să facă asta fără a se teme, ca înainte, că rămân fără bani sau oportunități.
În timpul pandemiei, mulți au făcut economii pentru că nu au putut pleca de la job și, în plus, au primit și ajutor de la stat.
Acest lucru se adaugă la faptul că există o mare ofertă de muncă în Statele Unite: aproape 10 milioane și jumătate de locuri de muncă disponibile.
Adică, există opțiuni de a părăsi locul de muncă și de a urma un alt vis, sau de a găsi un alt loc de muncă mai bine plătit ori de a schimba direct sectoarele de muncă fără să fie nevoie de calificare specială pentru asta.
Sectorul pe care mai mulți americani îl abandonează este industria ospitalității, unul cu risc mare de contagiune COVID și cu condiții deosebit de proaste.
Au existat și demisii colective, ca într-un Burger King din Nebraska, bunăoară, unde întreg personalul a demisionat. De fapt, este un sector cu salarii foarte mici, mai puțin de 8 dolari pe oră, fără concediu medical sau de maternitate și, în multe cazuri, fără asigurare de sănătate.
Greve peste greve
O altă consecință a ceea ce se cheamă „Marea Demisie” este că mișcarea sindicală este în creștere în Statele Unite.
Numărul de greve este istoric, au fost la Hollywood, în industrie, sănătate, universități, McDonald’s, Kellog’s… De fapt, octombrie a fost numit Striketober, „Octombrie de greve”, după Oktoberfest-ul german.
Acest lucru se datorează faptului că lucrătorii știu că, acum, munca valorează mai mult, și profită de așa ceva.
În fața acestei situații, există companii care mută deja cu măsuri precum menținerea telemuncii, trecerea la o săptămână de patru zile, închiderea activității chiar, pentru a lăsa muncitorii să se odihnească, altele și-au deschis birouri mai aproape de angajați pentru a nu risipi ore de călătorie dimineața.
Această „mare demisie” ar putea fi ajunge și în alte țări. Deși este greu de știut ce se va întâmpla la nivel global, mulți experți cred că poate fi o tendință, pentru că noile generații nu mai sunt atât de mult interesate de stabilitatea locului de muncă, pentru că nici nu au experimentat-o niciodată. De exemplu, în Marea Britanie, unul din patru angajați se gândește să demisioneze.
4 milioane de demisii voluntare, lunar
Interviurile de demisie sunt o tradiție în SUA, un gen propriu în managementul resurselor umane. Ele sunt făcute de companii pentru lucrătorii care pleacă voluntar, pentru a afla ce a mers prost și care au fost motivele care au ofilit așteptările angajatului.
Judecând după epuizarea americanilor care părăsesc piața muncii de la declanșarea redresării post-pandemie, constatările acelor ”interogatorii” sunt mai revelatoare decât de obicei, astăzi.
Un mod de a înțelege de ce din aprilie, când s-a înregistrat primul vârf de plecări, în jur de patru milioane de persoane părăsesc voluntar locurile de muncă în fiecare lună, întrucât în multe cazuri demisia nu este însoțită, sau cel puțin nu imediat, de căutarea unui loc de muncă.
Marea Demisie sau Marea Epuizare?
Unul dintre factorii care sunt cel mai des citați pentru a o explica ar fi economiile acumulate datorită injectării de stimuli împotriva pandemiei de la guvernul federal, dar nu este singurul. Fenomenul este o rețea încâlcită, cu fire conjuncturale și un miez structural.
Experții au botezat-o – mobilitatea a existat, dar nu în acest ritm – ca Marea Demisie sau Marea Renunțare, cu majuscule, nu doar pentru că litera majusculă este folosită pentru a scrie nume în engleză, ci pentru că tendința este de a dinamiza munca tradițională.
Prin urmare, unii preferă să lărgească focalizarea și să definească ceea ce se întâmplă drept Marea Remodelare, o reformulare radicală a culturii muncii, sau chiar ca Marea Epuizare, deoarece de multe ori este vorba despre muncitori epuizați sau trecuți prin multe etape de criză, ultimul pe listă fiind acceleratorul pandemiei.
„Vreau mai mulți bani pentru a face asta!”.
Acesta este cazul lui Phyllis Curran O’Neill, 67 de ani.
„Am lucrat din iulie 2020 până în septembrie 2021 ca recepționer într-un complex de apartamente pentru seniori din New Jersey; normă întreagă, pentru 12 USD pe oră. Compania a oferit asigurări de sănătate, asigurări de viață și un plan de pensii limitat, dar, din moment ce am peste 65 de ani și am Medicare, m-am descurcat fără asigurare de sănătate. Medicare [acoperirea publică pentru persoanele în vârstă] este mai bună”, explică el.
În Statele Unite, asigurările private de sănătate sunt plătite de companii, motiv pentru care, de obicei, a avea beneficii de acest tip înseamnă a primi mai puțin salariu net, și invers: mai mult salariu, mai puțină protecție socială, asigurări de sănătate etc.
Declanșatorul plecării sale a fost suprasolicitarea și, prin urmare, stresul și epuizarea emoțională.
„Pe măsură ce au trecut lunile, am observat că responsabilitățile mele au crescut până la punctul în care într-o zi am fost atât de copleșit încât am izbucnit și am strigat: „Vreau mai mulți bani pentru a face asta!”. După izbucnire am simțit că comportamentul meu a fost inacceptabil și am decis că este timpul să plec”, continuă el.
„De fapt, conducerea s-a oferit să mă țină de rezervă, dar m-a sunat doar o zi în ultimele două luni, pentru a acoperi o pierdere”.
Cozi kilometrice la depozite
O alta caracteristica a sistemului o reprezinta foarte puținele concedii medicale ale angajatilor, pentru a nu suferi reduceri de salariu.
Această dezertare masivă provoacă perturbări antreprenorilor, care se confruntă cu o penurie tot mai mare de forță de muncă.
Criza de angajați pune în pericol recuperarea completă în sectoare precum comerțul sau transporturile, acum deficitare funcțional: de menționat doar cozile nesfârșite în fața ușilor închise din depozitele mari, la ore de vârf.
La sfârșitul lunii iulie, existau 11 milioane de locuri de muncă disponibile în SUA.
În septembrie, șomerii erau peste 4,4 milioane, o cifră puțin mai mare decât în august (4,3 milioane), la o populație de 331 milioane de oameni.
Acesta este cel mai mare procent de abandon de când a început să se înregistreze acest tip de absenteism, acum două decenii.
Va fi și mai grav?
Lipsa forței de muncă agravează griparea sistemului ca urmare și a marelui blocaj global din lanțurile de producție și distribuție.
Aproape un milion dintre foștii angajați plecați prin demisie au lucrat în sectorul de agrement și restaurante. Alți 863.000 au părăsit activitățile legate de cazare și 706.000 – servicii profesionale.
În total, în țară erau 10,4 milioane de locuri de muncă vacante la sfârșitul lunii septembrie, o cifră puțin mai mică decât în august, dar totuși extraordinar de mare în istoria recordurilor istorice.
Adică aproximativ 75 de şomeri la fiecare 100 de posturi vacante, cea mai rea proporţie din ultimele două decenii.
Șoc de sistem și creșterea puterii angajatului
Experții și mass-media vorbesc despre un șoc seismic, despre o rescriere a contractului social (ergo labor) datorită căreia tradiționalul dezechilibru de forțe dintre angajator și salariat se nivelează treptat în favoarea acestuia din urmă.
Puterea tot mai mare a muncitorului ar explica mobilizarea sindicală care străbate țara, un alt fenomen apărut odată cu pandemia. Muncitorul este în măsură să ceară acum mai mult, uneori peste medie, fără să se teamă de refuz, ca înainte.
„I-am refuzat pe unii care au cerut 25 de dolari pe oră. Pentru mai puțini bani, stau acasă, colectând cecuri guvernamentale, ne-au spus ei. Nu putem plăti 25 de dolari pentru că încă nu am recuperat volumul de afaceri dinainte de pandemie”, a explicat Davide, proprietarul unei restaurant-trattoria, din Manhattan.
Majoritatea muncitorilor care părăseau piața ajunseseră într-un punct fără întoarcere: ocupațiile lor le impuneau o ”taxă psihologică”, și uneori chiar fizică, pe care nu par să își dorească să nu o mai plătească de aici încolo.
A părăsit Bloomberg pentru bani mai puțini
Peter Christophe Atwill, în vârstă de 25 de ani, cu o diplomă în Politică și Economie, și-a părăsit o slujbă la care oricare dintre contemporanii săi ar visa a priori pentru că „nu se potrivea, nu mă simțeam prea confortabil”.
În urmă cu două săptămâni, a părăsit Bloomberg, unde a lucrat ca manager al unui cont de afaceri.
„Am lucrat cu consilieri fiscali și contabili, ajutându-i cu declarațiile fiscale prin platformele noastre, astfel încât să își poată crește valoarea afacerilor prin gestionarea mai bună a cheltuielilor”, explică el prin telefon, de la Washington. Dar nu s-a simțit confortabil și a decis să se angajeze într-o nouă cale de carieră, „știind că voi câștiga 50% din ceea ce am primit în Bloomberg”.
Vrea să ajute emigranții
Atwill vrea să lucreze în serviciile sociale, și în special în primirea imigranților, pentru că familia lui a venit în această țară ca imigrantă.
„Este un lucru pe care îl am foarte mult în minte, de aceea cred că un job care are sens pentru mine mă va umple mult mai mult, chiar dacă aduce mai puțin. Sunt optimist. Părinții mei au fost cei mai îngrijorați, mult mai mult decât mine, dar au acceptat schimbarea pentru ca să mă vădă fericit, iar asta este singurul lucru care contează pentru ei”, spune el despre saltul în gol.
Potrivit unui studiu recent publicat în Harvard Business Review, Atwill nu aparține grupei de vârstă cea mai reprezentată în fenomenul Marea Demisie: angajați între 30 și 45 de ani sunt cei care au părăsit piața, cu peste 20%, între 2020 și 2021.
În mod tradițional, mobilitatea ridicată în rândul tinerilor a scăzut în ultimul an din cauza incertitudinii economice, se arată în raport. Suspendarea din cauza pandemiei a oricărei așteptări de îmbunătățire sau promovare în grupa de vârstă intermediară ar explica parțial această dezertare mai mare. Cele mai afectate sectoare, conform studiului, sunt cele mai expuse burnout sau epuizare: sănătatea (creștere cu 3,6%) sau noile tehnologii IT (4,5%). Ambele au cunoscut un nivel ridicat de cerere în timpul pandemiei.
”Au terminat ajutoarele și tot nu au mai revenit”
Patricia Campos-Medina, directorul Institutului pentru Angajați ai Universității Cornell, enumeră câțiva dintre factorii care ar explica nemulțumirea celor care demisionează.
„Am trăit momente de suferință financiară și personală. Mulți evaluează inconvenientul revenirii la muncă fără garanții de protecție și fără flexibilitatea de a-și îngriji familiile. Multe femei trebuie să aibă grijă de copiii lor sau de bătrâni pentru că ceea ce ar câștiga lucrând în străinătate nu ar fi suficient pentru a plăti o persoană, asta explică ieșirea lor de pe piață. Marea Renunțare există în rândul profesioniștilor liberali, dar cu atât mai mult în rândul celor mai slab plătite categorii; și se întâmplă în mod similar între muncitorii sindicalizați, 10% din total, și cei care nu sunt. În perioada pandemiei a existat o reacție împotriva abuzului marilor corporații, care și-au înmulțit veniturile; mulți muncitori au văzut că își ipotecau viața pentru salarii mizerabile. Parțial, a fost o reacție la această stare de lucruri”.
Potrivit expertei, argumentul lenei sau descurajărilor datorate injectării de stimulente guvernamentale – cecuri de 1.400 de dolari, bonusuri suplimentare de șomaj – nu explică prea bine fenomenul.
„Mulți au spus că ajutoarele publice au ținut oamenii departe de piața muncii, dar indemnizațiile de șomaj din pandemie au expirat în septembrie și oamenii tot nu mai revin la joburi. Și nu se întorc pentru că nu cresc salariile și pentru că nu există garanții de flexibilitate”.
Regulile jocului care existau înainte de pandemie nu se mai aplică.
„A existat o schimbare fundamentală: există o cerere de responsabilitate față de companii (în protecție, igienă sau beneficii sociale) și, de asemenea, pentru politici publice care protejează lucrătorii, ceea ce s-a văzut deja în timpul pandemiei”, conchide Campos-Medina, pentru care Criza actuală își are rădăcinile și în proliferarea locurilor de muncă prost plătite în ultimii douăzeci de ani, în special „o creștere notabilă a contractelor cu fracțiune de normă: cu acestea, companiile economisesc plata ajutoarelor sociale precum asigurările de sănătate”.
Marea Reevaluare
Pandemia ar fi fost, deci, catalizatorul unui nou tip de angajat, care se implică acum într-un echilibru mai bun între viață și job și pentru care flexibilitatea – nu doar cea teoretică sau inerenta telemuncă, pentru cei care pot beneficia de această modalitate – este este un factor cheie.
„Deși nu folosesc conceptul Great Burnout, acesta reflectă bine viziunea mea despre ceea ce se întâmplă. Cred că îl voi folosi în viitor, sau poate schimbat cu denumirea Marea Reevaluare ”, explică sociologul Mishal Khan de la Universitatea din Chicago prin e-mail.
„Cred că epuizarea este un motiv grozav, dar există și altele. Văd acest fenomen ca pe un referendum colectiv asupra crizei și problemelor muncii. Oamenii s-au săturat și caută alternative pentru a nu mai fi exploatați, degradați sau a câștiga bani din companii care nu dau suficient în schimb. Accesul la îngrijire este o altă problemă importantă, atât îngrijirea copiilor, cât și modalitățile accesibile de îngrijire a persoanelor în vârstă. Alți oameni aleg să își înceapă propriile afaceri, să se alăture gig economy [muncă pentru proiecte] sau consideră că este foarte atractiv să devină independenți, deoarece nu trebuie să lucreze pentru nimeni. Faptul că există aceste oportunități le-a dat oamenilor încrederea de a-și părăsi locurile de muncă.”
Jurnalista care a renunțat la jobul bine plătit
În interviul de ieșire din ultimul ei loc de muncă, Irene San Segundo, o jurnalistă de 36 de ani din New York, a găsit cu greu motive de nemulțumire care să susțină decizia ei.
„A fost cel mai bine plătit job pe care l-am avut vreodată, m-au tratat minunat… Nu a fost forță majoră, nici boală, nimic. Dar excesul de întâlniri pe Zoom în timpul pandemiei a fost motivul care m-a împins cel mai mult să mă decid, pentru că am dus o viață pe pilot automat: zile de 10 ore, mereu conectate…, viața marmotei. Covidul a accelerat senzația timpului, parcă ni s-ar fi furat doi ani. Deja mă gândisem să părăsesc jobul înainte de pandemie, fără economii, dar covidul a fost decisiv pentru a face pasul”, explică ea, încrezătoare că fenomenul Marii Renunțări presupune o schimbare a priorităților.
„Pentru prima dată mi-am dat permisiunea de a alege, înainte de a fi pur și simplu împinsă înainte. Ca și în multe alte cazuri, semnele de avertizare au fost evidente: Nu dorm, sau trebuie să iau pastile, anxietate… incapacitatea de a deconecta sau de a-mi lua zile libere pentru că știam că munca nu se va termina atunci, sau consumarea duminicilor pentru a termina munca…”
La o lună și jumătate după ce a făcut pasul, după ce a făcut și ceva economii ”la saltea”, Irene San Segundo se simte de parcă ar fi „câștigat la loterie”. Este mult mai implicată în voluntariatul cu bătrânii. Are o listă de lucruri de făcut „9 până la 5” (orele tradiționale de birou din SUA) și vrea să scrii din plăcere, nu din obligație.
„Dacă mi s-ar oferi trei dorințe să aleg, am clar care ar fi cea mai valoroasă: timpul”. Un factor care poate apărea în scurt timp, cu majuscule, în amploarea motivelor invocate în interviurile de ieșire de la locul de muncă.
”ziua de mâine nu este niciodată garantată”
Monique Jackson, o graficiană în vârstă de 38 de ani, specializată în strategie publicitară în rețelele sociale, a decis în 2020 să-și părăsească locul de muncă („corporate America”, cum o numește ea) după ce a suferit lovitura pandemiei: trei veri ai ei și un prieten de familie au murit din cauza covid.
„Mi-am dat seama că ei nu-și mai pot trăi viața și că eu nu o mai pot irosi pe a mea. Așa că mi-am promis că 2020 se va încheia mai bine decât am început”, explică ea, prin e-mail de la Tulsa (Oklahoma).
„Mi-am luat o pauză sabatică pentru a recăpăta creativitatea neîngrădită”.
În acea perioadă, ea a lansat mai multe proiecte, inclusiv un podcast și propria sa consultanță de design, „concentrate pe împuternicirea afacerilor și a congregațiilor conduse de femei afro-americane și hispanice”.
„Sunt fiica unui pastor și vocația de slujire m-a emoționat mereu”, spune.
În acea fază de tranziție, a auzit despre Tulsa Remote, un program care oferă un grant anual de 10.000 USD lucrătorilor de la distanță care se mută în Oklahoma City.
„Conectându-mă cu oameni care mă pot ajuta să cresc. Am primit clienți doar vorbind cu prietenii și nici măcar nu m-am lansat complet încă.”
În Tulsa, Jackson s-a reinventat profesional în timp ce încă se recupera din șocul emoțional al COVID.
„Anul trecut am învățat multe lecții, dar cel mai important, pentru mine, a fost că ziua de mâine nu este niciodată garantată”.
(Sursa: El Pais)
