Politizarea cinematografiei în comunismul românesc.  Filmul ”Tudor” (1963)

Politizarea cinematografiei în comunismul românesc. Filmul ”Tudor” (1963)

februarie 15, 2022 9

Adesea, regimurile totalitare comuniste din România și de aiurea au valorificat momente importante din trecut în scopul propriei legitimări.

Trecutul țării, al poporului, al națiunii era astfel menit să ofere autorității conducătoare o parte din temeiurile legitimării și legitimității și să confere guvernanților un plus de credibilitate în ochii guvernaților. Istoria a reprezentat știința cea mai susceptibilă pentru a fi instrumentalizată și mitizată spre profitul puterii.

Dar, un proces similar a cunoscut, aproape în egală măsură, arta și, în principal cea de-a șaptea artă, cinematografia. Instrumentalizarea și imixtiunea, deseori agresivă, a politicului au grevat asupra filmelor cu subiect istoric. Neignorând valoarea lor artistică intrinsecă, peliculele din perioada regimului comunist s-au constituit în mijloace eficace de propagandă.

Este, cu deosebire, cazul creațiilor cinematografice care evocau și glorificau personalități istorice marcante (Burebista, Decebal, Mircea Cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu și alții), dar și evenimente istorice de mare însemnătate.  Pe de altă parte, filmele produse în timpul regimului comunist au avut meritul de a populariza, a aduce în atenția publicului larg și a păstra mereu nepieritoare imaginea și fapta unor iluștri înaintași.

Nu face notă discordantă de la tiparul schițat mai sus nici Tudor (1963), în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu de Mihnea Gheorghiu. Se cuvine să subliniem că Tudor reprezintă cea dintâi și singura peliculă cu temă istorică, care înfățișează o personalitate a trecutului (Tudor Vladimirescu, liderul revoluției din Țara Românească, de la 1821), în perioada comunismului internaționalist, întruchipat de către Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Iar natura regimului politic a impietat, desigur, asupra caracteristicilor filmului. Nu este deloc lipsit de semnificație nici anul realizării, 1963. Regimul democrației populare de la București, tocmai începea să iasă timid de sub tutela apăsătoare a Kremlinului. Ne aflăm în ajunul unui moment important al comunismului românesc, Declarația din aprilie a Partidului Muncitoresc Român (P.M.R).

Declarația a reprezentat debutul unei relative autonomii față de Uniunea Sovietică, poziție de autonomie continuată și consolidată sub Nicolae Ceaușescu. Așadar, realizarea unei producții cinematografice despre o personalitate notabilă a istoriei României a fost posibilă abia spre jumătatea anilor 1960. Mai devreme, în anii 1950, acest proiect era practic irealizabil, din cauza regimului draconic de tip stalinist, a procesului de sovietizare și satelizare, precum și din pricina rusificării complete a culturii române. Cultura, arta și istoria noastră deveniseră simple anexe ale culturii, artei și istoriei ruse și sovietice.

Filmul Tudor impresionează și astăzi, după aproape șase decenii de când a fost lansat, prin maniera în care a fost construit, coloana sonoră și, îndeosebi, prin calitatea jocului actoricesc. Rolul principal, al eroului din Vladimir, a fost atribuit lui Emanoil Petruț. Distribuția de excepție a fost completată, printre alții, cu Amza Pellea (care îl interpretează pe căpitanul lui Tudor, pe nume Gârbea), Ion Besoiu (căpitanul Zorcan), Ernest Maftei (căpitanul Pârvu), Ion Dichiseanu (căpitanul de haiduci Oarcă, asociat cu revolta lui Tudor Vladimirescu), Fory Etterle (Rașid, pașa din Vidin), Olga Tudorache (văduva domnitorului defunct, Alexandru Șuțu). Rolul Aristiței Glogoveanu a fost încredințat Licăi Gheorghiu, fiica prim-secretarului P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej.

 Tudor este structurat în două părți, prima intitulată Pământ fără lege, iar a doua denumită Primăvara timpurie. La fel ca în orice creație cinematografică sau literară, ce pornește de la un fapt istoric, realitatea și ficțiunea se împletesc, realizând, mai mult sau mai puțin, o simbioză. Pelicula se evidențiază printr-o deosebită complexitate, întregul film durând aproximativ trei ore. El se deschide cu o discuție informală, colocvială între Tudor Vladimirescu, căpetenia eteristă Iordache Olimpiotul și căpitanul Benescu, veseli și puși pe glume după victoria din războiul ruso-turc. Toți luptaseră alături de armata rusă. Spre final, cele trei personaje vor apărea din nou împreună, dar de data aceasta, Olimpiotul și Benescu (devenit, între timp, clucer), pe de o parte și slugerul, pe de altă parte, se vor situa pe poziții iremediabil ostile.

Partea I, mai bine realizată, în opinia noastră,  înfățișează cu acuratețe situația deplorabilă a Țării Românești după 1812. Un tărâm al nimănui, supus cu regularitate incursiunilor de jaf și pustiire ale otomanilor. Întors în satul natal, Tudor ia atitudine cu fermitate împotriva actelor arbitrare și abuzive ale boierilor. Ulterior, el îndeplinește cu responsabilitate și implicare funcția de vătaf de plai al Cloșanilor, în care fusese numit chiar de către cel care a intenționat mai târziu să îl manevreze în propriul interes. Este vorba, desigur, de marele ban al Craiovei, Grigore Brâncoveanu.

Tot la îndemnul lui Brâncoveanu, Vladimirescu a plecat, în 1815, la Viena, unde era în plină desfășurare Congresul care avea să decidă configurația geopolitică și noua ordine internațională europeană după înfrângerea lui Napoleon I. Momentul audienței obținute la țarul Rusiei, Alexandru I, învederează calitățile diplomatice și politice ale protagonistului filmului, pe lângă virtuțile militare, probate deja pe câmpul de bătălie. Tudor se dovedește persuasiv, convingându-l pe țar să încuviințeze tacit declanșarea revoltei în Țara Românească, precum și ajutorul de principiu al Petersburgului. La Viena, eroul din Vladimir s-ar fi întâlnit cu eforul general al Eteriei, Alexandru Ipsilanti.

Cei doi lideri ar fi hotărât să coordoneze acțiunile celor două mișcări revoluționare. Nu există însă dovezi istorice care să certifice întâlnirea care ar fi avut loc în capitala de atunci a muzicii. Ulterior, Iordache Olimpiotul, i se va adresa într-o discuție, cu falsă sinceritate, cu apelativul “frate Tudore” : «Frate Tudore, avem aceeași țintă și aceeași vrăjmași». Vrăjmașii erau, desigur, turcii, Poarta Otomană. Ulterior, Olimpiotul îi va spune lui Vladimirescu : “Te-am chemat ca pe un frate și un bun patriot ce ești!” Vorbe doar de complezență și fără  nicio acoperire în realitate?!…Chiar și spre final, când soarta liderului revoluției române era deja pecetluită, Olimpiotul i-a mărturisit superiorului său direct, Ipsilanti, care îl acuzase pe Vladimirescu de trădare și înțelegere cu turcii: “Pentru cinstea lui Tudor, bag mâna în foc!”. Cert este că Iordache a fost implicat în asasinarea comandantului pandurilor.

Surprinde, de asemenea apropierea deplină față de Tudor, manifestată de către episcopul de Argeș, Ilarion, în condițiile în care, în realitate, prelatul a avut o atitudine cel puțin duplicitară și caracterizată de inconsecvență. Merită analizată succint și relația lui Tudor cu liderul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, așa cum este prezentată în film. Deși inițial slugerul a convenit cu eteristul asupra similarității obiectivelor revoluționare, promițând înlesnirea trecerii Dunării de către trupele lui Ipsilanti, raporturile se vor răci de îndată. Chiar dacă nu direct, eforul general îl trata cu aroganță și chiar cu oarecare dipreț pe Vladimirescu, dezavuând acțiunile sale antiboierești: “Tudor are meritele lui, dar cam exagerează…Gândește și acționează cam țărănește. Noi ducem campania împotriva sultanului, nu împotriva orânduielilor statornicite în țară”. Aluzia la poziția complet antiboierească, adoptată de către Tudor, dar și la originea sa oarecum modestă, este transparentă.

De fapt, considerăm că punctul slab al filmului de față îl reprezintă tocmai exacerbarea caracterului antiboieresc și social al revoluției, concomitent cu minimalizarea, până aproape de eludare, a caracterului național și antifanariot. Tudor Vladimirescu ar fi pornit revoluția doar în numele redobândirii dreptății sociale. În această privință, credem că cenzura a avut un cuvânt greu de spus. România democrat-populară era încă în orbita Moscovei, în 1963. Tudor privea cu nediferențiată ostilitate întreaga clasă boierească. În cuvântarea de prezentare a celui dintâi document programatic al revoluției, Proclamația de la Padeș, care deschide totodată partea a II-a a filmului, el afirma: „Să întronăm dreptatea pe pământ!”. Mai mult, în film, eroul din Vladimir nu operează nicio distincție între boierii cinstiți și „balaurii care ne înghit de vii”, între boierii patrioți, „făgăduiți” revoltei și ceilalți. În Tudor, singurul boier care îl susține pe erou este Grigore Brâncoveanu, iar acesta doar într-o primă fază și animat de un obiectiv exclusiv personal, accederea la domnie.

Însă, intrigile țesute de către facțiunile rivale de boieri, la începutul anului 1821, reprezintă realități incontestabile. Unii dintre ei erau dispuși, mai degrabă, să accepte în continuare suzeranitatea otomană și regimul fanariot, decât să consimtă asupra unor reforme sociale, care să amelioreze starea jalnică a țărănimii. Bunăoară, îl vedem pe vistiernicul Filipescu, un rival al lui Grigore Brâncoveanu și un amic al văduvei lui Alexandru Șuțu afirmând: „Mai bine secera Semilunei, decât secera țăranului”. Așadar, potrivit ideii centrale a creației cinematografice pe care ne propunem s-o analizăm succint, revoluția lui Tudor Vladimirescu a urmărit materializarea unui program social maximal, program care lovea puternic în interesele meschine ale boierimii, o categorie socială cvasiparazitară.

În ceea ce privește disensiunile dintre boieri, cuvintele slugerului sunt simptomatice și totodată, încărcate cu tâlc: „Lupu’ s-a certat cu Vulpea și-a venit să ceară bâta de la Cioban. Dar ciobanii au bâtele pregătite pentru altceva”. Lupul ar putea fi mitropolitul Dionisie Lupu, sau mai probabil, marele ban Grigore Brâncoveanu. Iar Vulpea ar fi, posibil, Alexandru Filipescu-Vulpe, mare vistiernic, însă mai curând văduva domnitorului Șuțu, în opinia noastră. Evident, ciobani ar fi denumiți, metaforic, oamenii lui Vladimirescu, pandurii. Așadar, cu multă inteligență și tact, Tudor a înțeles că boierii doreau doar să își subordoneze și să folosească în propriul avantaj mișcarea lui revoluționară. Așadar, obiectivele sale și cele ale boierilor erau imposibil de conciliat, de pus de acord.

Partea a II-a pune accentul pe confruntările militare dintre Adunarea norodului și trupele trimise de către boieri să oprească revoluția, împiedicând venirea lui Tudor la București. În film, se vorbește eronat despre uciderea a trei boieri importanți de către oamenii lui Tudor: Nicolae Glogoveanu ( ?!), Crețulescu ( ?!) și Racoviță. În realitate, Glogoveanu era unul dintre boierii cei mai apropiați de sluger, iar Crețulescu va semna, alături de mulți alții, Cartea de adeverire, din 23 martie 1821, document care reglementa raporturile dintre Tudor și boieri, drepturile și îndatoririle părților contractante. Mai mult, cei mai mulți membri ai Comitetului de oblăduire s-au refugiat la Brașov, în Transilvania, înainte ca oastea reavoluționară să ajungă în Capitală. La acest gest, au recurs inclusiv cei trei mari boieri care, la jumătatea lui ianuarie 1821, îl însărcinaseră pe Vladimirescu să ridice poporul la arme, prin intermediul unui înscris (pe care, peste ani, îl vor contesta cu lașitate). La București, Tudor va negocia, deci, cu un Divan nou constituit.

În filmul din anul 1963, comandantul pandurilor este îndemnat și rugat de către mitropolitul Dionisie Lupu și de boierii din Divan să accepte scaunul domnesc, dar refuză categoric propunerea: „Ce să fac eu în coșciugul ăsta?! Morții cu morții și viii cu viii. Mai bine, lăsați-mă să mă duc la treburile mele!”. Însă, acest refuz, cumulat cu eliberarea lui Rașid, pașa din Vidin, făcut prizonier, i-au grăbit sfârșitul, conform scenariului filmului. Inamicii săi din rândurile boierimii, au pus în circulație zvonul că Tudor ar fi așteptat să fie uns domnitor de către sultanul Imperiului Otoman și mai mult, că s-ar fi înțeles cu turcii să năvălească în Valahia.

Aceste știri false, denigratoare și calomnioase au fost aduse și la cunoștința lui Alexandru Ipsilanti, care l-a etichetat drept trădător. Destinul eroului din Vladimir era, prin urmare, decis. De fapt, Tudor Vladimirescu a dorit să fie domn. El a fost domnitorul de facto al țării, în perioada 23 martie-15 mai 1821. În ceea ce privește raporturile cu Poarta, s-a aflat în permanență în contact cu pașalele de la Dunăre, purtând negocieri diplomatice, de natură să prevină o invazie. Mai mult, este binecunoscut unul dintre scopurile esențiale ale revoluției, recâștigarea „dreptăților pierdute ale țării”.

Ținem să precizăm că, în ceea ce privește ciocnirile militare cu oștile stăpânirii și, mai ales, în privința decorurilor, a discursurilor protagoniștilor, a prezentării imaginilor cu tabăra lui Tudor, atât ziua, cât și de noaptea, am evidențiat unele asemănări între acest film și una dintre capodoperele cinematografiei universale, Spartacus (1960), în regia lui Stanley Kubrick, cu faimosul actor Kirk Douglas în rolul protagonistului. Atât Vladimirescu, în 1821, cât și legendarul gladiator din Roma antică, în 73-71 î. Hr. au luptat împotriva nedreptății sociale. Ambii au sfârșit eroic și tragic.

Având în vedere cele expuse, suntem de părere că Tudor (1963) se constiuie într-o producție cinematografică de pionierat în vremea regimului comunist. Este un film deschizător de drumuri pentru un gen care a făcut carieră ulterior, în perioada comunismului național al lui Nicolae Ceaușescu. Creațiile regizate de către Sergiu Nicolaescu, Dinu Cocea, Virgil Calotescu, Constantin Văeni și alții reprezintă exemple grăitoare.

Sursa: Hadrian Gorun – conf. univ. dr. la universitatea ”Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu

 

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.