S-a terminat războiul rece. Feriţi-vă şi nu vă bucuraţi!
Tocmai citeam în paralel două broşurele, una a lui Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, o conferinţă rostită petru prima oară în 1919 (sper să nu mă însel), şi una a lui Peter Sloterdijk, Dispreţuirea maselor, tradusă în româneşte în 2002 la Editura Ideea Design&Print, originaulul în germană fiind tipărit în 2000, la Suhrkamp (Din Verachtung der Massen) pentru a verifica în ce măsură pot găsi în operele celor doi, printr-o traversarea rapidă a celor 80 de ani distanţă dinre ele, anumite indicii pe care le caut în legătură cu modificarea raportării la idelogii şi practici politice în parcursul de la modernitate la postmodernitate. Tot testez de ceva vreme, mental şi bibliografic, ipoteza că în strîns concubinaj cu capitalismul postindustrial, democraţia politică a luat forma acestuia, desprinzîndu-se ireversibil atît de de forma capitalismului industrial de tip burghez tradiţional, cît şi de sistemului economic de tip tardiv feudal, în care s-a născut democraţia engleză. În fine, prostii!
Şi tocmai cînd citeam eu şi mă gîndeam mai abitir, mă mănîncă undeva să pornesc niţel internetul, să văd ce mă mai înjură lumea şi dau peste SRS şi BC stînd de vorbă depre gagici, bani, alea, alea. Rămîn tare uimit. Apoi îmi zic în sinea mea: Opa, deci s-a dat foc la havanele cubaneze cu focos nucleaaaar! Sau, dacă preferaţi, bombardară Păr Harbuzu’! Sincer, nu m-asteptam. Da’ dacă s-a plecat pe panta asta, very well într-un fel! Apăi, de-acum să vezi răzbel, nenică! Apocalipsă integrală politică scrie pe noi! Deja îmi imaginez trupele speciale alergînd către depozitele de muniţii şi rastele, ofiţeri urlînd, piloţii turînd avioanele de împrăştiat napalme peste ceafă, mîinile tremurînde ale soldaţilor încărcînd mitralierele cu puroi, tunarii pregătind obuze cu dosare de 88 mm, lunetiştii încărcîndu-şi meticulos puşcoacele cu gloanţe vidia cu amantîcuri şi homosexualisme efemere.
Urmează scena barului semnată de Tarantino! Quentin Tarantino! Deci, vă invit în primul rînd să scoateţi afară femeile şi copiii! Bătrînii puteţi să-i lăsaţi, trebuie să vadă asta. Apoi, cei care vreţi să priviţi, găsiţi-vă un loc ferit, eventual în spatele tejghelei, în locul barmanului sau sub o masă, în orice caz cît de mai ferit şi cît mai departe! Va sări mult sînge, venin, puroi, dar şi mult cacao pe pereţi, pe mochete, pe mobilier. Mare atenţie să nu luaţi între ochi vreun glonte rătăcit cu scuipat sau cu otravă de broască rîioasă.
Nu vă bucuraţi totuşi excesiv fiindcă tot acest măcel presupune două lucruri. E posibil să existe viaţă după 7 decembrie, dar nu viaţă politică. Şi asta e nasol pentru toată lumea, mă refer aici la oamenii care au nevoie de medicamente, pensii, haleală, salarii. Şi b, cineva va trebui să ştergă sîngele şi alte body fluids-uri de pe pereţi. Şi mi-e teamă că în acest moment nu văd pe nimeni dispus să intre în bar, cu mîna la nas, cu maţele întoarse pe dos, ca să scoată leşurile şi să cureţe scena. Încă nu s-au inventat forensicii politici. Eu cred că democraţia e un război civil rece. Cînd însă una dintre tabere fie a ursuleţului ex-sovietic, fie a iepuraşul ex-american, nu contează, s-a hotărît să apese pe butonul roşu, ne-a cam laut dracu’ pe toţi. Aşa că nu vă bucuraţi ca bufonii cînd regii decid să pornescă războiul. Staţi deoparte, fiţi calmi, şi nu vă băgaţi între fronturi. Şi, dacă tot s-a ivit prilejul, adăpostiţi-vă într-o groapă de obuz, recitiţi Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest, şi rugaţi-vă să nu se pomeniţi că sare alături un tînăr duşman, din armata adversă.
Cît despre Dinică, Dumnezeu să-l odihnească! Dar mă gîndesc că poate a fost mai bine pentru el aşa. Moartea e cea mai grea dintre toate încercările doar pentru cel ce crede că are o singură viaţă. Şi nu ştim noi cîte vieţi credea el că are.
