Salariul minim și ipocriziile elitelor românești
Fie că vorbim de elite financiare, elite patronale, elite politice, disprețul față de munca măruntă și angajatul ”la minim” îi unește până la indistincție.
Mai sunt încă nebuni care urlă că e teribilă treaba cu salariul minim.
(Notă: Singurii care au dreptate sunt acei precari care se trezesc și mai precari pentru că „privilegiul” salariul minim le afectează prin taxare drepturi fundamentale: e vorba de semișomerul intelectual-artistic din zona muncilor ultraflexibilizate, ”liberale” pe bani puțini, drepturi de autor, prea puțini bani pentru sănătate etc.)
Disprețul vine din mai multe direcții. Între cei mai mulți analiști economici de la noi și simple departamente de PR ale patronatelor nu mai e nicio deosebire.
Ce aflăm noi dinspre aceste fronturi? Că e groaznică mărirea salariului minim. Nu, e bună, și era o măsură absolut necesară, nicidecum vreun act de eroism. În perioada postcriză, de revenire economică, cu drepturile angajaților fiind făcute praf, mărirea salariului minim era tot ce se putea face fără să fie supărat investitorul. Asta a și făcut PSD, a găsit metoda de a aduce ceva briză de redistribuire fără să deranjeze capitalul. Meritul PSD e că au luat MĂCAR această măsură. Nu e cum o spun ei, o măsură vizionară, e o firimitură aruncată și o măsură profund incompletă câtă vreme efectul pe termen mediu e că mulți salariați ”medii” devin mai aproape de minim acum.
Marele capital a rămas netaxat cum ar fi trebuit și cum ar fi fost posibil încă din 2012 fără mare scandal. Pe cine deranjează PSD?: micul capital, și micii antreprenori, mulți dintre ei aflați oricum în zona patronală doar cu numele, fiind un soi special de precariat, o stare mai fragilă decât a unui angajat cu salariu mediu la alb. În timp ce se umfla naționalist în pene, PSD a găsit fix soluția să mângâie capitalul mare pe creștet în schimbul unor taxe care sunt extrase de fapt tot de la angajat – sunt taxe pe muncă, nu pe profit sau cifră de afaceri! În numele acestor taxe se plâng angajatorii pentru că percepția publică trebuie să fie asta: noi vă dăm bani de la noi, ne rupem de la gură ca să vă întreținem.
Mulți dintre patronii autohtoni medii și liber profesioniștii cu venituri mari au zis săru’mâna și au continuat să înjure PSD doar așa, că dă bine uneori. Problema dispariției mâinii de lucru a rămas reală, dar e tradusă defectuos: nu spunem că nu se plătește destul, nu spunem că prea mulți s-au obișnuit cu semisclavi, nu spunem că sunt zone complet uitate de stat, investitori etc. Tot ce se poate face e să urli că putorile nu vor să muncească și că statul e de vină. Prea mult domenii bazate pe exploatare intensivă a lucrătorului ieftin, de aici vine criza.
Criza lucrătorilor vine și din alte direcții: sănătatea și educația se privatizează discret de fapt. La sănătate mai ales se vede. Nu mai e un drept. Angajarea la alb e absolut necesară. Iar lucrătorul nu mai acceptă sluj și hămăleală pentru o brumă de bani, și ăia la negru. OR în zona gri stătea fix micul-mediu afacerist român care se crede eroul dezvoltării capitaliste.
PSD a plătit greu șpagă (reduceri mari de taxe) pentru investitorii mari doar ca să ia această amărâtă măsură a salariului minim (o legislație a asocierii lucrătorilor corectă ar fi fost mult mai ok, și nu doar atât). A vrut să-și cumpere liniște, n-a făcut decât să rateze noi șanse de echilibrare a redistribuire în timp de creștere economică. Tensiunile dintre capitalul autohton și marele capital transnațional plutesc undeva pe fundal, difuz, dar sigur. N-au creier și tupeu să le enunțe public, dar le traduc în tot soiul de poezele patriotice.
Ce spune Cristian Socol, unul din autorii programului de guvernare PSD? (sursa: ZF). Are dreptate când critică investitorii că urlă la salariul minim în timp ce se face profit la greu. Folosește date prezentate acum ceva ani de Florin Georgescu de la BNR, încă de atunci se trăgea alarma că în România se țipă la angajat în timp ce se face profit greu taxat aproape în regim de paradis fiscal.
Citez: ”Evoluţiile acestea sunt confirmate şi de analiza realizată de Prof. univ. dr. Florin Georgescu în lucrarea „Interacţiunea dintre creşterea economică sustenabilă şi capital”, prezentată în ianuarie 2017 la Institutul Naţional de Cercetări Economice – „În România, randamentul capitalului este ridicat; a crescut continuu de la 11% în 2003 la 21% în 2013, factorul determinant fiind creşterea de la 52% la 60% a remunerării capitalului din VNN → expresie a concurenţei relativ slabe pe piaţa capitalului şi a forţei reduse de negociere a salariaţilor. În ţările dezvoltate bogate în capital, în care este mai echilibrat raportul capital muncă în VNN, randamentul capitalului este mai mic (6%-Franţa, 8%-Marea Britanie, 10%-Germania)”.
Însă profitabilitatea trebuie analizată pe sectoare, la fel și creșterile salariale și trebuie mai ales văzut ceea ce se cheamă ”mediu propice afacerilor și taxare”. Dacă tu iei măsuri pentru expansiune în forță a unor zone de afaceri transanaționale, de exemplu, e evident că ele vor călca în picioare sectoare de mici afaceriști din același domeniu. Ești în eroare dacă mărești salariile bugetarilor, unora justificat, altora de fapt creîndu-le rente de stat, te uiți la medie și spui mulțumit că ai rezolvat problema, cresc salariile ”pă brut” și gata. Așa cum ești în eroare când cheltui atât de mult militar și special fără să-ți permiți în mod real.
Or, statul, în foarte multe soluții este perfect greșit orientat: antreprenoriatul mic și mijlociu e susținut de un soi de loterie cu bani publici; continuă mari ajutoare de stat pentru investitori care promovează meserii fără viitor; reglementează complet defectuos, ultraliberal, în numele UE, piața de energie, controlează puțin și nu se preocupă de calitatea produselor care intră în valul de consum adus de creșterile salariale și multe altele.
Scrie Socol: ”S-a propus acolo atragerea de investiţii noi în România pe bază win-win, cu valoare adăugată atât pentru România cât şi pentru companiile ce doresc să activeze într-un mediu stabil, european şi care în acelaşi timp poate aduce profituri substanţiale. S-a propus cooperarea în cadrul unei strategii care să asigure creştere de recuperare, ajungere din urmă faţă de ţările dezvoltate într-un termen rezonabil, în cadrul unui joc cooperant care să maximizeze beneficiile de ambele părţi.
Echilibrul ar fi cuvântul potrivit în condiţiile în care ar trebui să avem în vedere şi toate facilităţile fiscale şi reducerile substanţiale de impozite şi taxe implementate în ultimii ani: reducerea TVA, reducerea CAS, majorarea plafonului până la care se aplică impozitul pe cifra de afaceri, scutirea de impozit a profitului reinvestit sau cota de impozitare a profitului care este una dintre cele mai reduse din UE.”
Tocmai cele enumerate mai sus au fost cadouri fără sens aduse celor cu prea mulți bani și apăsări în plus pentru milioanele care trăiesc de pe o lună pe alta la limită. Credința că doar gâdilând la nesfârșit afaceristul și lipsa completă de grijă pentru cheltuială publică eficientă (aici avem altă marotă: publicprivatul!), aici stă problema.Tot așa cum în justiție, nu ne interesează decât mărunta șpagă politică și trec pe lângă noi vagoane de corupție privată, după celebra schemă a coruptului diabolic și corupătorului angelic.
”Echilibrul” lui Socol s-a dus de mult timp, mase de angajați sau semiangajați au ascultat prea mult timp lecții de morală, lecții de antreprenoriat, lecții despre Vest. Echilibrul de care vorbeește Socol e cinic pentru că, în fond, spune tot că oferim într-o țară de din UE paradis fiscal și fraieri care muncesc în condiții severe. Oferim sărăcie de lux. Echilibrul a fost stricat de strategii care au cuprins numai dereglementare a muncii și scheme de susținere de stat și de concentrare la nivel macro a puterii investitorului. Argumentele cu trei triști de la ANAF sau de la cine știe ce inspecție care ar ”hărțui” capitalistul sunt niște glume. Ăia îi hărțuiesc doar pe cei care câștigă la fel ca ei, sau presa incomodă, în rest e o lege nescrisă dar clară de cine să te iei și de cine nu.
Socol nu explică deloc tensiunea asta între afaceri autohtone (cei mai mulți sunt tot subcontractori pentru mari companii de stat sau multinaționale, ei sunt însărcinații cu biciuirea angajatului) care au mare nevoie de salariu minim mic, afaceri multinaționale specializate pe exploatare intensă (textile, piese mașini și aici cu declinări autohtone) și acele zone de stat sau private care nu sunt presate de salariul minim pentru simplul fapt că dau oricum salariile mai ridicate.
Să mai spunem că proiectele mari de infrastructură (orice tip) cu un stat cu proiecte clare ar fi însemnat măcar o soluție keynesiană normală pentru astfel de momente în care după criză ai făcut tot soiul de bail-out-uri tăind numai din bază. Nu. Am avut o explozie de rentierism nou, de afacerism în parteneriat cu statul sau autoritățile locale, dar nu în zone care au nevoie de programare complexă, ci fix în direcția efemeridelor: târguri, festivități, ”culturalism” patriotard de 10 lei kilul.
