2012- Apocalipsa kitsch

2012. Filmul. Dacă aşa vine sfârşitul lumii, eu prefer să mă sinucid cu câteva zile înainte. Nu de alta, dar mi s-ar părea nedrept ca actul final, dispariţia „ lumii aşa cum o ştim”, să fie un asemenea kitsch. Bun, efectele speciale sunt în nota lui Roland Emmerich, adică tari, dar şi clişeele sunt tot în stilul său, adică multe şi ieftine. Exemplu.Conversaţie de cuplu la supermarket. El: trebuie sa trecem la niveul următor. Simt ca e ceva între noi care ne desparte (sau ceva de genul ăasta, aţi prins ideea). Moment în care podeaua se crapă. Evident, între ei. Nu lipseşte nici countdown-ul de rigoare până la impact, personajele sunt ucise în mod previzibil, astfel încât gospodinele să ofteze a uşurare la final, iar America e o naţiune măreaţă chiar şi în ruine. Altfel, povestea predicţiilor maya pare plauzibilă şi te poate speria zdravăn dacă ai un haburger în loc de creier. Mai mult nu am a spune despre superproducţia ce a înnebunit o lume întreagă.  A, ba da. Obligatoriu nu-l vedeţi după ora 22 decât dacă nu vă deranjează să dormiţi într-un scaun de cinema.