Bătălia celor două ne-realități. Aia din teren și aia de la telvizor

Sînt din ce în  ce mai puține șanse să vezi un politician „pe teren” într-o postură incomodă. Mașinăriile electorale s-au perfecționat atît de mult încît imediat o camarilă consistentă înconjoară un prezidențiabil, de exemplu. La televiziunile de știri și dezbatere s-a perfecționat atît de bine știința întreruperii, a falsei indignări, a ridicării superfluului la rang de apocalipsă încît politica să pară o piesă proastă care nu ne privește pe noi.
Asta e marea bătălie. Iar de data asta, spre deosebire de domnia lui Năstase cînd mașinăria de propagandă din teren se plia perfect pe mașinăria de propagandă mediatică, cele două armate sînt acum una împotriva alteia. Se repetă parțial istoria Costantinescu și ProTV versus Iliescu și poporul. De data asta o majoritate covîrșitoare a jurnaliștilor și a „formatorilor de opinie” (din interes cei mai mulți, din convingere cîțiva) s-a așezat împotriva puterii reprezentate de Băsescu, și el cu un electorat nou, mult mai iliescian decît acum 5 ani.
Închipuiți-vă doi mari roboți dintr-un film SF de mîna a 5-a care se bat undeva într-un oraș. Indiferent de cine învinge, cei doi distrug în mare parte orașul...
Moment istoric: ieșirea lui Mircea Dinescu pe o scenă dintr-un sătuc și refuzul lui Băsescu de a-i da microfonul precum și placarea poetului de către badigardul Gigi Nețoiu (ce imagine puternică exact la 20 de ani „după”, un poet care a lucrat pentru toți mogulii obstrucționat de fostul securist care îi păzea domiciliul forțat). Pe scena aia din Cetate s-au ciocnit roboții. Băsescu și mulțimea lui portocalie s-au opus mașinăriei de atac mediatic reprezentată de Mircea Dinescu.
Prea puțin se vorbește despre falsul din stradă, despre falsificarea „manifestărilor”. Politicienii merg prin teritoriu și le vorbesc fanilor, se pupă cu funcționarii numiți politic și cu tot felul de deonatori de provincie. E tot un contact cu nerealitatea. La televizor lucrurile se petrec puțin invers – alianța anti-Băsescu se lovește periodic de reprezentanți ai puterii și se bălăcăresc în direct.
Televizorul este o oglindă care întoarce pe dos realitatea. Pune în conflict oameni și realități care nu sînt în conflict, de fapt. Pupicii electorali, micii și voia bună sînt întorși exact pe dos. Politicianul puterii iese pe scenă și este aplaudat și iubit de cei pe care i-a plătit sau angajat politic. La televizor reflecția este inversă și tot manipulatoare. Politicianul apare în studio și este atacat sau aplaudat în funcție de patronat sau în funcție de cît îl lasă conștiința pe analistul implicat. Dacă pui un pesedist să comenteze ieșirea lui Băsescu el va livra la TV un discurs de la partid inutil agresiv, un limbaj de stradă. Dacă pui un pedelist să-l comenteze pe Geoană, ai același efect. La televizor totul apare ca și cum candidatul ar fi nimerit „pe teren” la o întrunire a contracandidatului.
Televiziunea manipulează din start înscenînd conflict: de fapt, avem două mașinării de vot cu cîte 30% care sînt ambalate la maximum. Cetățenii neangjați (în sau de politic) stau într-o prostească stare de indignare în loc să învețe să citească și să decripteze manipulări, să interpreteze, să facă exact ce fac oamenii raționali în viața reală: nu se văicăresc continuu, ci iau o decizie.
Inversiunea de care vorbeam se petrece și la nivelul spectatorului. Cel care se duce să-i cînte lui Băsescu la scenă ajunge acasă și se uită mai ales la emisiuni antibăsescu, nu privește B1TV, televiziune complet portocalie, sau chiar TVR (cu știri cît de cît neutre). Nu, privește Antena  3 și, dacă sînt invitați niște apucați antiBăsescu, privește Realitatea TV.
Spectatorul român e supus și se lasă manipulat atunci cînd iese în public, cînd se întîlnește cu politicieni, cînd îl scot sindicatele în stradă etc. Cînd ajunge acasă se transofrmă în fiară, vrea conflict, vrea să-i vadă pe aceia pe care îi urăște și e plictisit de oamenii lui, pentru că știe că e o gargară. Tocmai în spațiul intim româanii devin niște luptători „publici”, iar în public te trezești că-s neașteptat de intimi cu tot ce înseamnă putere, privată sau de stat.
Este deja legendară situația cînd un interviu cu Băsescu pe Realitatea TV din urmă cu un an și ceva a fost bătut la audiență de bășcălia la adresa interviului care se executa în timp real la Antena 3. Sînt sigur că erau mulți fani ai lui Băsescu care au preferat să vadă bășcălia, în locul mesajului preferatului lor. La televizor, pînă și "dictatura" lui Băsescu e inversă: sînt urmăriți cei care îl înjură pe preferat. Cei doi coloși de cîte 30% sînt hipnotizați de înjurăturile celuilalt. Iarăși o chestie autohtonă: aici oamenii se bat mai puțin, se înjură mai mult. E și ăsta un soi de pacifism...
Așadar, atunci cînd te apuci să deconstruiești manipulările prin tv-radio-presă-net trebuie să iei în considerare acest comportament mistificat dublu: Televiziunile pare că și-au extins artificialitatea în stradă, în spațiul public. Iar ce ne-am dori ar fi să vedem oameni discutînd civilizat în contradictoriu. Nu mă impresionează nici hăulelile de haită din provincie ale prezidențiabililor cu oamenii lor, nici atacurile în haită de la televizor care blochează dialogul. Conflictul fertil nu e posibil cît timp propaganda de stradă și cea de studio vor fi atît de puternice. Nu e o problemă românească. În România este însă un decalaj imens între educația mediatică a publicului – foarte jos – și forța mediatică – industrie puternică, investiții imense.
„E vrăjeală gripa porcină, e totul un joc politic ca de obicei”, cam asta declarau oamenii dintr-un club gen Bamboo unei televiziuni care-i chestiona în legătură cu noul virus – e o tîmpenie chiar dacă e și un sîmbure de adevăr, chiar dacă cineva ia bani grei pe vaccin. Dar acei băieți deștepți de Bamboo au impresia, exact ca unii comentatori, că e de ajuns să strigi manipulare ca să anihilezi un pericol. Nici vorbă. Pînă și moartea are partea ei de produs cultural, dar asta nu-i schimbă cu nimic esența. Manipularea e firească, așa respiră societatea noastră azi, prin confruntări de imagine. Cum rezistăm? Mă voi uita cu mai puțină scîrbă, dezgust și alte sentimente inutile la televizor (e totuși doar un televizor) și-mi voi lua ce-mi trebuie fără să o fac pe superiorul absolut.

Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca