Am deschis blogul în urmă cu trei ani, încercând un exercițiu de
condei. Am vorbit despre o temere majoră a oamenilor care se uită la
televizor, o teorie și o practică invocate până în zilele noastre:
manipulare, conspirație și cenzură. Toate cred că s-au adeverit, dar
dacă locuri ca acestea au demonstrat măcar câtorva oameni contrariul,
atunci suntem mai câștigați.
Am avut privilegiul unui spațiu de libertate în care mi-am croit
gândurile fără constrângeri. Am râs, m-am amuzat, m-am înfuriat, am
căpătat speranță, am trăit iar dezamăgiri și iar am
Am deschis blogul în urmă cu trei ani, încercând un exercițiu de
condei. Am vorbit despre o temere majoră a oamenilor care se uită la
televizor, o teorie și o practică invocate până în zilele noastre:
manipulare, conspirație și cenzură. Toate cred că s-au adeverit, dar
dacă locuri ca acestea au demonstrat măcar câtorva oameni contrariul,
atunci suntem mai câștigați.
Am avut privilegiul unui spațiu de libertate în care mi-am croit
gândurile fără constrângeri. Am râs, m-am amuzat, m-am înfuriat, am
căpătat speranță, am trăit iar dezamăgiri și iar am râs. Pe toate
le-am făcut în joacă și convinsă fiind că oamenii care se iau prea
în serios sunt mai puțini creativi și mai sărăci pe dinăuntru.
Într-o zi, un om m-a oprit și m-a întrebat de ce scriu. Ca să pot
arăta că nu trăim într-o colivie de sticlă, i-am zis...
Altfel spus, scriu pentru că întâlnesc oameni care mă inspiră.
Întâlnirea cu ei e o bucurie care se întregește când o
împărtășesc. Oamenii aceștia nu prea fac audiență. Îi întâlnesc
în călătorii, în cărți, în sălile de spectacol, la radio, iar,
dacă am noroc, mă văd cu ei și la televizor. După reperele mele, sunt
oameni care mișcă lumea și mă ajută și pe mine să cresc. Scriu
despre ei și locurile în care îi aflu într-un gest simbolic de
mulțumire pentru că m-am nimerit în lumea lor. Unde vă invit cu drag
și necenzurat.
