Am avut bucuria să descopăr, la finalul unui roman care a fost best seller-ul anilor '90 in America, un exercițiu de sinceritate care m-a năucit. După ce își încheie cartea, autorul explică cititorilor în câteva pagini ce e adevăr și ce e ficțiune în lucrarea sa. Trăind într-o societate în care toată lumea știe tot, fără umbră de îndoială și mai ales atunci când apare la televizor, să descopăr un ins care recunoaște, tocmai în spațiul fără granițe al literaturii, că știința sa e totuși limitată, mi s-a părut neverosimil.
Autorul se numește Irvin D.
Am avut bucuria să descopăr, la finalul unui roman care a fost best seller-ul anilor '90 in America, un exercițiu de sinceritate care m-a năucit. După ce își încheie cartea, autorul explică cititorilor în câteva pagini ce e adevăr și ce e ficțiune în lucrarea sa. Trăind într-o societate în care toată lumea știe tot, fără umbră de îndoială și mai ales atunci când apare la televizor, să descopăr un ins care recunoaște, tocmai în spațiul fără granițe al literaturii, că știința sa e totuși limitată, mi s-a părut neverosimil.
Autorul se numește Irvin D. Yalom, a fost nominalizat și el la Nobelul pentru literatură de anul acesta, iar cartea care de aproape două decenii tulbură mințile vindecătorilor de suflete se numește Plânsul lui Nietzsche. La noi s-a publicat în ultimii ani, eu am descoperit mai întâi, grație unor prieteni psihanaliști, Lying on the Couch, tradusă Minciuni pe canapea. Amândouă sunt cărți despre adevăr, dar în feluri diferite. Teoria după care și-a ghidat studiile și terapiile profesorul de la Stanford, Irvin D. Yalom, a fost aceea că pentru fiecare pacient trebuie regândit un nou tip de tratament, întrucât fiecare reprezintă o poveste de existență diferită. Cu alte cuvinte, nu poți trata oamenii la grămadă și cu aceeași măsură, iar cu fiecare om nou pe care-l ai în față trebuie să înveți să te reinventezi.
Modelul acesta de gândire lipsește cu desăvârșire din spațiul nostru public. Mă bucur ca el să existe în spațiul cultural, deși acum, când mă uit într-acolo, îl zăresc rar și umbrit de figuri autosuficiente care îmi taie din avânt. Simt, astfel, o acută nevoie de oameni modești și de distincție pe micul ecran. Oameni care să poată spune cu sinceritate că sunt nepricepuți, că expertiza lor e limitată, că știința lor nu acoperă orice, că nu sunt cunoscători în toate domeniile. Aș răsufla ușurată dacă cineva ar apărea într-o zi la televizor și ar spune Domnilor, cu adevărat, aici, vă mărturisesc, NU ȘTIU și nici nu doresc să-mi dau cu părerea. Ar fi un bun semn de autentic în spațiul public; omul ar reveni atunci când chiar va ști și va putea să ne spună ceva la care se pricepe în mod real, noi l-am aprecia și ne-am aprecia apoi și pe noi mai mult, pentru că am învăța de la el. Puțin, dar bun.
În lipsa unor astfel de gesturi și până la perpetuarea unui model de sinceritate în spațiul public, autori precum Irvin D. Yalom ne sunt o revelație. Plânsul lui Nietzsche e o carte care merită citită din multe alte rațiuni, dar mai ales pentru că e scrisă de un om modest, căruia nici trecutul dureros, nici faima care i-a înconjurat biografia nu i-au confiscat puterea de a deveni mai bun, mai simplu, mai onest. Și, în ciuda titlurilor cu care ni se înfățișează, minciunile și plânsul vă vor bucura cu adevărat.
