Un text fain de la un prieten care l-a vizitat pe actor acasa, in primavara acestui an. Il reproduc aici cu permisiunea autorului, Val Manescu.
MOTANUL LUI DINICĂ
La 11 punct am sunat. S-a auzit bîz și poc. Am împins ușa și m-am trezit în marmura albă de pe hol. De sus s-a auzit vocea inconfundabilă a Maestrului: la unu, a zis. Băi, s-a luat aerul! Am pășit cu respirația tăiată pe fiecare treaptă. Cum să respiri altfel, cînd, pe Wikipedia, la Gheorghe Dinică, vezi peste 100 de filme în care a jucat, zeci de roluri în Teatru (cu literă mare, așa se scrie cînd e vorba
Un text fain de la un prieten care l-a vizitat pe actor acasa, in primavara acestui an. Il reproduc aici cu permisiunea autorului, Val Manescu.
MOTANUL LUI DINICĂ
La 11 punct am sunat. S-a auzit bîz și poc. Am împins ușa și m-am trezit în marmura albă de pe hol. De sus s-a auzit vocea inconfundabilă a Maestrului: la unu, a zis. Băi, s-a luat aerul! Am pășit cu respirația tăiată pe fiecare treaptă. Cum să respiri altfel, cînd, pe Wikipedia, la Gheorghe Dinică, vezi peste 100 de filme în care a jucat, zeci de roluri în Teatru (cu literă mare, așa se scrie cînd e vorba de genii) și altele, nenumărate, în televiziune.
Mă aștepta pe hol, iar eu urcam încet, aplecat. Oxigenul se terminase și, pînă să-mi strîngă mîna mai aveam de urcat un milion de trepte.
În fine, un om mărunțel, cu ochi iscoditori, cu un zîmbet cuceritor, cu mîini mici, nervoase, încîntat să vă cunosc, chestii, socoteli. M-am gîndit imediat că Dinică n-are amprente. Că este singurul om de pe planetă care n-are amprente la degete. Vocea lui lasă urme inconfundabile, de parcă-ar mesteca tot timpul zahăr. Și zîmbetul lui lasă urme. Zîmbetul lui într-o dungă, neterminat, de parcă ar mai vrea să completeze cu o altă trăire, cu un alt sens. Mai profund decît ceea ce se vede din sclipirea caninului, aia pe care-am reținut-o din rolurile de personaje negative. Și ochii, cu luciri de oțel. La ce i-ar mai trebui amprente pentru identificare?
Maestrul a împlinit 75 de ani de Crăciunul trecut. Adică s-a născut de Crăciun, dar, cum primăriile erau închise, nașterea lui s-a declarat pe 1 ianuarie 1934. Tatăl lui, funcționar la Poștă - pe vremea aceea, Poșta era o intituție fundamentală, serioasă, nu ca acuma- , i-a destinat aceeași meserie. Ca băiețelul să aibă asigurată o bucată de pîine. Așa că l-a dat la Liceul Comercial. Numai că, Gheorghe tot Gheorghe, s-a băgat la trupa de teatru de amatori a Poștei. Cică " m-am suit acolo, și parcă eram pe scenă decînd lumea!"
Într-un spectacol, l-a văzut doamna Dina Cocea. I-a simțit vîna și l-a chemat la Institut. Și, de-acolo, dă-i scări de urcat.
Zice că a preferat mereu roluri de "răi" deoarece sunt mult mai complexe și permit o desfășurare mult mai liberă de mijloace de expresie din partea actorului. Personajele pozitive, junii primi, au, în reflectarea personajelor, traiectorii previzibile. N-ai nevoie de imaginație prea multă ca să-ți dai seama că Făt Frumos o să-l răpună pe Zmeu. Adrenalina vine cînd vezi ce tertipuri, șmecherii, capcane pune la cale "răul", în încercarea lui de a domina lumea.
Îl ascult și nu-mi vine să cred că răul întruchipat cu care ne-a obișnuit domnul Dinică este, în real, atît de jovial, de cald și de comunicativ.
Are motan. Unul ciudat, care nu stă de vorbă cu "oamenii". Care, cînd îi vede, se cară la cotlonul lui. Are barbă albă și smoc în coadă. E un motan artist. M-a studiat cînd am intrat, și a șters-o. După vreo oră, cît a povestit Maestrul, l-am descoperit pe scaunul din fața mesei, privindu-mă. Stătea și se uita la mine. Sper că, în sinea lui, mă admira.
Doamna Gabriela Dinică s-a uimit: Uite la el! V-ați împrietenit! Foarte rar se-ntîmplă să-i placă de musafiri necunoscuți!
Mie cîinii îmi plac, fără rezerve. Calinele, mai puțin, dacă nu-s femei de oameni. Dar motanul ăsta e un amestec de tandrețe cu sălbăticie, de normal cu special, de amenințare cu siguranță.
O fi reîncarnarea anticipată a lui Gheorghe Dinică.