Actualitate· 3 min citire

În care personajul principal a descoperit Twitter-ul și participă la reality-show-ul virtual

Vox Publica
Scris de Vox Publica Publicat: 4 nov. 2009, 17:37

Da, sunt ca omul cavernelor dezghețat într-o altă epocă: după 200 de milioane de ani mi-am făcut cont pe Twitter. Acum, când lumea se pensionează deja acolo – sau așa mi se pare. Am stat vreun an să mă gândesc dacă am nevoie de o astfel de extra-activitate și de fiecare dată ajungeam la concluzia că nu am nevoie și mai bine stau cuminte și pierd vremea pe facebook că e suficient nimic acolo despre care să scriu și să citesc (exagerez, nu vă năpustiți cu insulte), plus că mai am și blogul, pe care nu fac același lucru... așa că la un moment dat am intrat, pur și

Da, sunt ca omul cavernelor dezghețat într-o altă epocă: după 200 de milioane de ani mi-am făcut cont pe Twitter. Acum, când lumea se pensionează deja acolo – sau așa mi se pare.
Am stat vreun an să mă gândesc dacă am nevoie de o astfel de extra-activitate și de fiecare dată ajungeam la concluzia că nu am nevoie și mai bine stau cuminte și pierd vremea pe facebook că e suficient nimic acolo despre care să scriu și să citesc (exagerez, nu vă năpustiți cu insulte), plus că mai am și blogul, pe care nu fac același lucru... așa că la un moment dat am intrat, pur și simplu, să îmi demonstrez că pot să fac chestii pe internet în ciuda interdicțiilor date de consiliul superior central.
Balast cu noi înșine
De altfel, pe Twitter nu voiam să intru din principiu. Un anumit principiu: imi plac textele lungi și cărțile groase, acelea de 800 de pagini scrise cu text mic pe care nu le poți îndoi niciodată până la cotor, iar cele scurte mi se par ipocrite (cu excepția lui Kafka). Adica par să spună mai mult decât sunt. (Fiecare cu prejudecățile lui care dansează. Fixul ăsta cu textele scurte mi s-a înșurubat recent, ca o rezistență la preaslăvitul scrie-puțin-și-des).
Apoi, pentru că: “Am evoluat milioane de ani ca să învățăm cum să ne plictisim de moarte cu update-uri constante despre ceea ce facem – mă scobesc în nas, deschid un borcan de murături, scriu acest mesaj pe Twitter”.
Pe de o parte, nu sunt de acord cu multe din ceea ce spune englezul ăsta aici, pe de altă parte mă gândeam și eu uneori la lucrurile astea (dar cu alte cuvinte care erau în română), așa, în autobuz, când nu aveam ce face.
Dar, dincolo sau sub sau chiar în dorința asta umană de a verbaliza tot ceea ce faci pentru a te vedea alții (cât mai mulți), mai e ceva. Obsesia de a trăi în oglindă, de a fi propriul personaj principal de reality-show virtual (cam asta se întâmplă acum pe rețelele sociale, ne filmăm singuri și apoi ne difuzăm, așteptând înfrigurați ratingul măsurat în commenturi și like-uri) naște mult balast. Cine caută în el, însă, aici voiam să ajung, are și surprize plăcute.
Balastul în sine poate crea poezie, după cum scria și Costi la un moment dat.
Treci mai departe
Facebook+Twitter înseamnă în primul rând dependență, narcisism, plăceri vinovate. Dar, dacă îți dai voie la aceste slăbiciuni și treci mai departe (care e faza până la urmă, de ce să fim atât de scorțoși?), pot însemna și joacă, milioane de lucruri noi, informație în real time, oameni, creativitate în lanț, multă energie, nostalgii colective și istorie comunitară, povești.
Reprezentativ pentru textul de față este următorul desen (un clasic în cultura online), pe care îl redau mai jos, cu riscul de a fi acuzată de vigilenții colegi de mediu virtual că oh, este așa de veche, cum, nu știai, am dat retwitt acum 50 de milioane de ani, buna dimineața și bine te-ai trezit etc:

dreams

Mă întorc la el de fiecare dată când dubiile unității centrale îmi dau târcoale, amenințând cu hotărâri de genul "hai să plecăm de aici!".
În concluzie, mă găsiți aici. Și aici. Și aici....

Distribuie articolul

Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News

Mai multe știri din Actualitate