Iubesc Europa, dar UE mă disperă

Douăzeci de ani după căderea Zidului de la Berlin, speranța inspirată de acest eveniment a fost înăbușită de o Uniune Europeană care urmărește "să standardizeze atitudinile și comportamentele", susține Henry Porter în The Observer.
Articol preluat din presseurop.eu
Atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului anunță o interdicție oficială a crucifixului în școlile italiene, aveți de ales: fie puteți sărbători pasul înainte al laicismului liberal, fie puteți deplânge acest atac asupra expresiei religioase și tradiției naționale. Poate există o a treia opțiune, de a spune că nu are nimic de-a face cu drepturile civice și totul de a face, în schimb, cu maniile Europei, care dorește standardizarea atitudinilor și comportamentelor, tot așa cum reglementează transportul de animale și regulile de securitate ale noilor cositoare de gazon.
Crucifixul nu este treaba UE și, acum când sărbătorim căderea Zidului din Berlin, a venit poate momentul să ne amintim că ultimii europeni care au interzis afișarea de simboluri religioase în școli erau cei ai regimurilor comuniste din Est.
Scepticismul ca soluție
Douăzeci de ani mai târziu, o instituție europeană se ocupă harnic cu impunerea laicismului, pe motiv că vreun copil ateu al vreunei persoane finlandeze de seamă ar fi fost o clipă deranjată în lecțiile lui sau ei în Italia de nord. Este de ajuns pentru a se transforma în euro-sceptic, dar, oricum, euro-scepticismul mi se pare a fi singura atitudine responsabilă pentru un democrat inteligent, acum că Tratatul de la Lisabona este în cele din urmă ratificat.
Scepticismul nu înseamnă ostilitate epidermică ci mai degrabă vigilență, care evaluează fiecare nou cabinet, fiecare nou comitet sau directivă opacă și întreabă: "Este oare potrivit  societății noastre ?" Scepticism înseamnă și a realiza că instituțiile UE sunt la fel de capabile de risipă și de greșeli ca echivalentele lor naționale, că însăși depărtarea lor de viața de zi cu zi înseamnă că aceste anomalii nu vor fi poate detectate decât prea târziu. Dar este în egală măsură important să spunem că, atunci când liderii europeni se întâlnesc la Berlin, pentru a sărbători căderea Zidului, pare nedemn să profite de oportunitate pentru a numi un președinte al Europei.
"Noi suntem poporul!"
Pentru că această încoronare va avea loc fără implicarea oamenilor din popor, chiar în momentul când Europa își sărbătorește revoluția cea mai semnificativă și mai pașnică din istorie. Demonstrațiile care au început la Leipzig și s-au răspândit la Dresda, Karl-Marx-Stadt, Potsdam, Halle și în cele din urmă la Berlin au fost o afirmare a existenței poporului, a nevoii lui de a fi recunoscut, respectat și consultat. "Noi suntem poporul!", au strigat, în acea toamnă nemțiii. Oricine a fost acolo își va aminti expresiile extraordinare pe fețele est-germanilor care treceau prin Checkpoint Charlie pentru prima dată.
În acel week-end a existat o strălucire în aer care făcea totul să pară a fi posibil, și asta este călcat în picioare când se negociază pe sub masă pentru a numi un președinte altfel decât prin urne. Inevitabil, evenimentele din ultimii 20 de ani nu au putut respecta promisiunea acelui moment. Dar totuși ar fi corect să recunoaștem că am pierdut o oportunitate de a construi o Europă care să nu se bazeze doar pe satisfacția materială și creșterea economică pentru a-și legitima instituțiile. Cea mai pură formă a euro-scepticismului susține că nu este suficient de a crea o uriașă uniune de consum, retrăgând în același timp pe furiș simbolurile vieții spirituale din sălile de clasă. Adevăratul euro-scepticism va sugera că ar fi poate o idee bună de a examina întâi valorile de la baza Uniunii Europene, și apoi de a se concentra asupra a ceea ce construim și a modalităților de a face aceste instituții mult mai transparente și mai responsabile.
Guvernele, responsabilitatea poporului
Aniversarea căderii Zidului ar fi momentul potrivit de a se întreba dacă știm cu adevărat ce se întâmplă în Europa. De exemplu, câți dintre noi au auzit de Comitetul permanent creat prin Tratatul de la Lisabona, care va înființa prima politică europeană de coordonare în domeniul securității, a planurilor de supraveghere pe scară largă, a folosirii sistemelor ca ADABTS (detectare automată a comportamentelor anormale și amenințărilor în spații aglomerate), precum și de partajare a bazelor de date ADN ? Ce să mai spunem de planurile UE de a urmări fiecare vehicul, care ar putea fi folosit pentru a monitoriza mișcările unui individ ? Genul de sisteme care ar fi fost mai potrivite pe autostrăzile din Est.
În 1990, Vaclav Havel a declarat că toate guvernele, chiar și regimurile totalitare, sunt responsabilitatea poporului. "Suntem toți - deși în mod firesc la diferite niveluri - responsabili de funcționarea mașinii totalitare. Nici unul dintre noi nu este doar victima acesteia. Suntem deci cu toții, de asemenea, co-creatorii ei. Să nu greșim : cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament și cel mai bun președinte nu pot face mare lucru singuri. Libertatea și democrația includ participarea, și deci responsabilitatea noastră a tuturora". Era părerea unui sceptic luminat, care merită să fie ascultat cu ocazia acestei aniversări.