Iubitul Zoiei Ceaușescu scrie un roman. Iată cum sună: „Îmi faci așa ceva, spune expresia ei, după câte avansuri ți-am făcut?“

Petru Popescu publică la editura Curtea veche un roman - memorii si fictiune, inteleg din prezentari - despre relatia sa cu Zoia Ceaușescu. Aștept să-l citesc, Petru Popescu a fost un succes imens acum vreo patru decenii; a fugit din Romania și și-a pierdut satutul de vedetă literară absolută în România. Eu, la lectura romanului Prins - marea senzatie a epocii, nu am ramas deloc impresionat. Criticii vremii au spus ca e onorabil. Dar sa citim ceva in premiera si apoi poate ne vine chef de tot romanul.
Niste imagini cu Zoia. Comentariul e stupid, dar imaginile merita. E ce am găsit pe Youtube.

In prefata, Petru Popescu scrie:

Deci, în povestea mea, Zoia e Julieta în căutarea lui Romeo prin hățișul Securității, al intereselor camarilei, și al planurilor nebunești ale propriului ei tata. Piscul romanței și ruptura dintre ea și iubitul improbabil sunt narate pe fundalul turneului lui Ceaușescu în 1973, de la Havana la Santiago de Chile - la care scriitorul e mobilizat ca reporter, deci n-are cum sa fuga de atențiile fiicei. Intre cei doi se petrece o “folie à deux” fiica mărturisindu-se complet, asumând un risc de respingere pe care nu și l-a asumat niciodată înainte și dându-si seama că e mai captivă erotic și existențial decât el. Dar el e mai vulnerabil în alt fel: scrisul e viața lui, chiar și pe altă orbită, pe altă planetă, în altă limbă. Dacă rămâne în România, nu mai poate fi pur; dacă fuge, chiar dacă i deschid orizonturi nebănuite, nu mai poate fi la fel de întreg ca artist.

Iată și cîteva pagini oferite de editura, ca să vă faceți o impresie. o să revin și cu perspectiva de critic literar ranchiunos:).
Extras din romanul Supleantul
Ce plăcut e să vezi lumea de sus, din elicopter! Nu-i de mirare că ștabilor le place să zboare cu elicopterul. De sus, Jupiter și Neptun și Olimp și Costinești par o singură localitate, albă și tolănită pe malul mării ca un mini-Rio de Janeiro.
Mă întreb ce s-a întâmplat în reședința prezidențială, după ce condu­cătorul a părăsit pajiștea. Nu reușesc să construiesc niciun sce­nariu credibil.
Trecem Eforiile. Trecem lacurile nămoloase. Ciocănim aerul cu palele elicei, peste plaje de zahăr ars, cu umbrele colorate, cu trupuri pe cearșafuri, multe, puzderie. E vânt, biciuind marea și spărgând-o în valuri mici. Zburăm peste mici golfuri și promon­torii spumuite de spargerea valurilor. Zburăm peste vapoare comerciale, navigând spre sud, cu siajurile arcuite părând să spună la revedere! Zburăm iar peste mlaștini, peste schelete de copaci otrăviți de apă sărată, încărcate de cuiburi de cocori și egreți. Zburăm peste portul Constanța. Coborâm către zona peninsulară.
Elicopterul atinge asfaltul unei promenade cu balustrade albe. Amețit, îmi desfac centura. Coman sare din elicopter. Vorbește la radiotelefon. Sar și eu, gheboșindu-mă sub elicea care încă se învârte.
Văd sezoniști înnegriți de soare, pe trotuare, mirați de apari­ția elicopterului. Văd și un ofițer în impunătoarea uniformă albă a marinei române, oprit pe trotuar cu o plasă de cumpărături goală în mână, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Am aterizat cu elicopterul între Cazino și restaurantul Vraja Mării.
O văd pe Zoia: fumează sprijinită de o balustradă albă, uitându-se la valurile care explodează dincolo de dig. Se în­toarce, aruncă țigara în mare, îmi face un gest din cap și o ia spre ușa Vrăjii Mării, pe care e agățat semnul ÎNCHIS.
Zoia încearcă clanța. Ușa se deschide. În restaurant, un chelner și o chelneriță, tineri, șterg pahare.
Când ne văd rămân cu gura căscată. Zoia le face un gest drastic, să dispară, apoi se întoarce spre mine, vâlvoaie și fierbând de furie. „Cum am putut, CUM AM PUTUT să-l contrazic pe tatăl ei, în fața celorlalți? Și nu numai că l-am contrazis, o greșeală și mai gravă e că i-am explicat! Lui nu-i explică nimeni, el explică altora!“ „Doar e la mintea cocoșului, țipă ea la mine, atât de surescitată și furioasă, că bate din picior, și un tâmpit și-ar fi dat seama că treptele pe care le-a ridicat ea ca să urc eu către întâlnirea de azi au fost extrem de gingaș construite, și eu… am riscat să se prăbușească totul, totul!“
Peste umărul ei, văd chelnerul și chelnerița. După ce a intrat Zoia așa de vijelios și le-a făcut semn atât de autoritar, s-au retras către ușa bucătăriei; dar s-au oprit lângă ușă, fata încă ține un pahar în mână, și ne privesc de acolo.
Zoia e nedormită, îi văd cearcănele. A manevrat fără odihnă. E atât de istovită încât pare gata să izbucnească în lacrimi. — Nu mai vorbesc, protestează ea, că mai era acolo și șarpele ăla de la Externe, care abia aștepta o ocazie să te bage la apă! Nu l-ai auzit? Să ascultăm, să ascultăm!
Un moment uit de aparentul dezastru. Să mă bage la apă pe mine? De ce?
Se sprijină de o masă acoperită cu alb curat, apretat, și scrâșnește că lordul se crede a fi singurul intelectual adevărat gravitând la vârf (chiar astea-s cuvintele pe care le folosește!) și firește că întotdeauna sabotează și va sabota și în acest caz apariția altor intelectuali la vârf. — Dar asta n-are nicio impor­tanță, geme ea în continuare, importantă e impresia tatălui meu. Nu știu ce impresie i-ai făcut. A trecut pe lângă mine și nu mi-a spus nimic, n-am reușit să-mi dau seama ce hotărâre o să ia… Nu știu…
Trag o suflare lungă, lungă, în care miros marea, cu toate că ferestrele restaurantului sunt închise. Vraja Mării e acel local select pentru care, când sunt în vacanță pe litoral, economisesc bani ca să-mi permit o seară de cină și dans, cu o iubire fugară ori cu o pipiță. Merită banii. Dar acum, în lumina amiezii, nu recunosc locul. N-are aceeași poezie, deși marea, dincolo de ferestre, e nedescris de frumoasă. Pun mașina de scris pe fața de masă curată și proaspătă.
— Trebuie neapărat să-mi promiți…, spune Zoia.
Îi tai fraza: — Iartă-mă, dar cred că e mai bine să punem punct aici Tu și eu. Și lăsând mașina de scris pe masă, mă întorc și mă îndrept spre ușă. Mă văd în oglindirea geamului cu semnul ÎNCHIS: încercănat, în costumul meu negru, James Bond blufând-o pe fata șefului.
Însă esențialul înțelepciunii lui Stejar a fost: Blufeaz-o nițel, dar nu prea tare.
Într-o clipită, aleargă după mine și își pune mâna pe mâna mea apăsând clanța ca să deschid ușa. — Cum? spune ea uimită. După toate, tu faci pe nebunul?
— Nu fac pe nebunul, răspund, luptând împotriva undei aceleia de atracție pe care o simt acum mai tare decât oricând… româncele, brunete și dramatice, răscolite de hormoni și în același timp pline de patima justeței cauzei lor! Tare greu e să le reziști! Nu fac pe nebunul, repet eu; dar ai schimbat regula jocului, tu ai schimbat-o! Nu mi-ai spus că mă vrei pe post de scriitor care spune lucrurile pe șleau? Ăsta am crezut că o să-mi fie rolul. Dacă și la o prostie ca aia cu motorcadele nu pot spune nimic, ce rost are? — Nu-i o prostie, spune ea, foarte fiartă. Nu-nțelegi politica.
— Asta-i adevărat. N-o-nțeleg. Lasă-mă să trec.
Mă așteptam să-și apese mâna pe a mea mai tare. În schimb, și-o retrage și se dă înapoi. În același timp, James Bond din oglindirea sticlei se uită lung la mine. „Ăsta nu mai e joc, îmi spune el. Până acum, hai, era joc. Dar acum nu mai e. Gân­dește-te bine la ce faci și la ce spui!“ Surescitarea îmi trece într-o secundă. Când mă uit la tânăra pe care am lăsat-o în urmă stupefiată, îi văd în ochi un luciu galben, felin. O promisiune de pedeapsă, nu pătimașă, ci mocnită, sigură. Timidi­tatea, fragilitatea n-au nimic cu dârzenia tăcută a femeii dezamăgite. I-a plăcut mult jocul dintre noi, mai mult chiar decât am crezut. Și ar fi aprig de înfuriată dacă s-ar termina. Ceea ce mă face să simt o mulțumire subtilă și vertiginoasă, ca un drog. Plină de anvergură, și de verticalitate.
— Chiar pleci? mă întreabă ea, dușmănoasă și în același timp pledând în fața mea: „Îmi faci așa ceva, spune expresia ei, după câte avansuri ți-am făcut?“
Am lăsat mașina Olivetti pe masa aceea înfățată. Cu brațele libere, o înfășor pe Zoia în jurul taliei; nu se aștepta, își pierde echilibrul și aproape cade către mine.
Scriitorul tineretului o sărută pe fiica puterii, fumegos și lung. Ea încearcă să se desprindă de el, odată, și încă odată, dar cade pradă atracției trupurilor lor încordate și nedormite. A buzelor lor amare, de la tensiunea nervoasă și de la gustul de nicotină. Cade pradă necunoscutului și neobișnuitului. Amândoi trădează, fiecare în felul lui, și amândoi gustă dulceața și ușurarea trădării. Își pierd răsuflarea. Se despart ca să-și reumple plămânii cu oxigen și cu mirosul mării.
Și se sărută iar, ignorând universul, momentan eliberați.

Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca