Actualitate· 11 min citire

Lecția de viață și de moarte a lui Gheorghe Dinică

Vox Publica
Scris de Vox Publica Publicat: 13 nov. 2009, 17:55

Cînd dai semne că intri în folclor ți-ai atins obiectivul: ești c-un picior în posteritate. Cazul lui Gheorghe Dinică e, în ciuda grelei pierderi, foarte fericit (atît cantitativ, cît și calitativ). Contează mai puțin că Dinică a descins în folclorul urban în principal ca un imens boem, deși prioritate ar fi trebuit să aibă enormul actor. Important e să nu uităm lecția esențială a maestrului: viața e scurtă; n-are rost să prindem 75 de ani plictisindu-ne. I. Necrologul Cînd moare un mare artist, televiziunile se bat furibund în necrologuri. Cel al Antenei 3 era

Cînd dai semne că intri în folclor ți-ai atins obiectivul: ești c-un picior în posteritate. Cazul lui Gheorghe Dinică e, în ciuda grelei pierderi, foarte fericit (atît cantitativ, cît și calitativ). Contează mai puțin că Dinică a descins în folclorul urban în principal ca un imens boem, deși prioritate ar fi trebuit să aibă enormul actor. Important e să nu uităm lecția esențială a maestrului: viața e scurtă; n-are rost să prindem 75 de ani plictisindu-ne.
I. Necrologul
Cînd moare un mare artist, televiziunile se bat furibund în necrologuri. Cel al Antenei 3 era deja scris pe 30 octombrie, ca să fie la îndemînă pe server și, la o adică, să ia fața concurenței îndoliate cu minimum 30-40 de secunde. Tonul sobru, comemorativ, și lexicul de doliu, împănat strategic cu sintagme colosale, dar general valabile, sugerează întregii națiuni că ei, jurnaliștii de la centru, care știu să filmeze lacrima în detaliu, au înțeles exact despre ce e vorba. Și au dimensiunea precisă, aproape matematică (în termeni de audiență), a ireparabilei pierderi. Îmi pare rău s-o spun, mai ales în cazul lui Dinică: nu, n-o au.
Am văzut, în ample imagini de arhivă, un om căruia viața i-a dat 97 de titluri în filmografie și 75 de ani de viață. Iar despre anii ăștia am putut afla, la cald, următoarele: că Dinică a fost un mare actor care a cîntat cu Nelu Ploieșteanu; îi plăcea muzica de pahar și a jucat în telenovele. Lucruri perfect adevărate, monșer. Dar, dacă aș fi picat alaltăieri în cap din Lună sau Guineea-Bissau, n-aș fi înțeles din carcaletele omagial de ce omul ăsta mai degrabă tăcut, mucalit și sarcastic a meritat un articol atît de onorant în New York Times (în care, să reținem, se face vorbire despre rezistența lui la comunism și comparația lor cu Robert de Niro).
“Am filmat și nopți, am filmat și zile / Pentru tine, draga mea, ca să te simți bine”… Refrenul (ușor modificat față de originalul lăutăresc, prea proletar pentru gusturile impecabil de boeme ale lui Dinică) a survolat știrile în heavy rotation, ca o imponderabilă piatră de hotar în cariera artistului. Asta fără a se ține cont o secundă de indicațiile antume ale acestuia: fiind invitat cîndva să cînte o amărîtă de romanță la Crizantema de Aur, Dinică i-a întrebat, contrariat, pe organizatori: “Băi, voi sînteți nebuni?”.
Căci o știa și el, am aflat-o și noi, fanii lui cu ureche muzicală: omul era actor, nu cantautor (ca și Ștefan Iordache, la moartea căruia a defilat, pe sticlă, un cortegiu de cîntece de dragoste perfect inoportune; dar, e drept, mai ușor de fredonat decît replicile din Glissando). “Băieți, voi n-ați înțeles aluzia, eu doar mă distrez”, le spunea Dinică fanilor care-l încurajau să cînte. Cînd, toată lumea bună știe, lui îi plăcea mai mult să asculte. În special la “Șarpele Roșu”.
II. Actorul
Era simplu: Dinică a fost, înainte de orice, un mare actor de teatru – “M-am suit pe scenă și parcă eram acolo de cînd lumea”. Se vede treaba, însă, că nici un expert în omagii nu mai are imaginație și buget ca să scotocească puțin prin arhiva TVR (unde există Take, Ianke și Cadîr plus încă vreo 20 de titluri esențiale). Apoi, a fost un remarcabil actor de film. Și nu înțeleg de ce nici măcar omnipotentul YouTube (care, grație documentariștilor din ziua de azi, a umplut pînă la refuz știrile TV, inclusiv la moartea lui Michael Jackson), nu a mai funcționat impecabil și în acest caz. Care ne doare mai tare.
Recomand mai jos, tardiv și călduros, un fragment cu o calitate vizuală decentă și disponibil prin două click-uri timide, din filmul Prin cenușa imperiului (Andrei Blaier, 1975). Care, ca să fim cinstiți cu necrologul, a cîștigat un singur, dar important premiu la Festivalul de Film de la Karlovy Vary, în 1976: cel mai bun actor – Gheorghe Dinică.

E drept, omului i-a plăcut un anume tip de cinematografie (“eu am făcut înainte filme care aveau o calitate mai ridicată”). Și nu agrea deloc minimalismul noii generații de cineaști, pe care-l găsea imund, scabros și-n general cam lipsit de sens și de buget. Aici e, firește, mult de discutat la o ladă de vin, mai degrabă două. Discutabile sînt, din păcate, și multe dintre opțiunile profesionale recente ale lui Gheorghe Dinică.
Producții perfect inutile și nici măcar vag comerciale, care nu-l meritau pe generic și pe care îmi place să cred că nu le-a luat nici o clipită în serios (Faimosul paparazzo, Turnul din Pisa, Orient Express, Magnatul, ca să dau cîteva exemple triste și extreme). E drept, însă, că nici de Niro nu mai excelează demult în capodopere (asta ca să optez pentru un eufemism c-o minimă aparență de solemnitate).
Ah, și-ar mai fi cele două telenovele de mare audiență, care au revigorat o legendă ce nu avea nevoie de încă o statuie la Buftea (pe care o știa pe de rost, cărămidă cu cărămidă, începînd cu “Calu Bălan”). Și în care – în ciuda enormului succes de public și a binevenitului bonus financiar în vremuri de restriște ale artei – susțin în continuare că n-avea ce să caute nici un monstru sacru al scenei românești. Nu din snobism, ci din principiu. Numai că Gigi Dinică era și el om. Mergea la film sau prin magazine, i se făcea și lui foame. Avea o nevastă, pe “doamna Gabi”, și-i plăcea, să recunoaștem, viața.
“N-am mai văzut o poveste cu doi tipi care se iubesc”, le reproșa Dinică scenariștilor contemporani, generînd o ușoară confuzie. Tocmai el, marele actor specializat, încă de la începutul carierei, în monumentale roluri negative, întrucît era prea talentat ca să joace juni primi… Recunoștea că n-a avut timp să se căsătorească pînă la 62 de ani. Și n-a avut nu pentru că n-a iubit temeinic, cum se cuvine, ca-n filmele alea vechi, în care sentimentul e sentiment, nu neorealism (“aveam viața mea, o relație, două, sau cîte aveam”).
Ci, pur și simplu, pentru că încă de la bun început destinul i-a hărăzit o prea febrilă activitate nocturnă: “M-am născut în 1933, în ziua de Crăciun, dar nu era nimeni la Primărie. Toți erau în chefuri și m-au declarat în acte pe 1 ianuarie 1934.” Iar chefurile (pe care domnul Dinică le numea, cu delicatețe literară, “șuete”) l-au urmărit constant apoi, mai toată viața. Parcă pentru a recupera, în absolutul notelelor de plată, cele șase zile pe care actorul le pierduse-n scripte.
III. Omul
În ceea ce mă privește, îl voi omagia în felul meu pe marele actor Gheorghe Dinică. Mi-am propus să revăd Prin cenușa imperiului, Cuibul de viespi, Filantropica și, în cele din urmă, Revanșa. Punctul doi: am programat cîteva sticle de vin roșu, sec, în amintirea (vie) a maestrului. Le voi bea în compania unui vechi prieten, Aurel Mitran, un foarte bun cunoscător al fenomenului. N-o să plîngem de mila nimănui (nici a teatrului românesc, nici a cinematografiei sau industriei de telenovele de la Buftea). Pentru că nu ăsta e spiritul. Sarcasmul imperial al lui Dinică nu îngăduia patetismele mici și mijlocii, iar de cele mari făcea mișto pînă dimineața.

dinica

Dimpotrivă: nădăjduim că ne vom îmbăta strașnic, vesel și definitiv festiv, ca să ne aducem aminte că (parafrazînd puțin un mare specialist englez) alcoolul a primit mai multe de la Dinică decît Dinică de la alcool. Sperăm, pentru că miza e cu adevărat uriașă, c-o să ne mai țină o dată pînă tîrziu în noapte, ca-n vremurile de demult ale romantismului bachic. Cînd Dinică aștepta la masă răsăritul și ținea de mînă o tînără domnișoară cu palme reci și umede, simțindu-se dator s-o gratuleze c-o invitație indecentă și-un compliment esențial: “Să vii te rog la vară, ca să-mi ții mîna pe șpriț”.
Știu: poveștile de pahar cu Dinică sînt chiar mai numeroase decît replicile lui memorabile din filme (iar ăsta nu e un defect al actorului; ci, dacă-mi permiteți, un merit incontestabil al omului care excela prin talent și experiență). Pe multe le-am auzit în cîte două-trei variante populare, care circulă liber în natură, ca bancurile cu Radio Erevan. Pe unele le-am uitat de cînd a venit criza și m-a scos cu forța din cîrciumi. Așa cum nu-mi mai aduc aminte exact ce se întîmplă exact pe la mijlocul Mioriței sau ce anume avea de-mpărțit Manea slutul și urîtul cu Toma Alimoș.
Într-un interviu acordat în noiembrie 2003 lui Marius Tucă (din care am citat, masiv, și mai sus), Dinică explica mecanismul creativ al așa-numitelor “vorbe de duh”, care au făcut istorie șI alcool în mediile culturale bucureștene: “A fost o perioadă cînd la întîniri, la un pahar de vin, veneau mulți epigramiști și le scoteau una după alta, erau sclipitori. Și, într-o seară întreagă, trebuia să vii și tu cu ceva, să faci față. Și-atunci s-o fi exersat organismul.”. La întrebarea lui Tucă “Înjurați la beție?”, Dinică a răspuns atunci la fel de spontan cum ar fi făcut-o mai demult, la “Doi Cocoși”, dacă l-ar fi abordat un reporter extrem de matinal de la Săptămîna: “Mai înjur, dar fără patimă. E ca și cum ai spune Bună ziua, îl bagi pe om în seamă”.
IV. Poveștile
Apropo: Dinică e ultimul client și e deja dimineață. Chelnerul încearcă, în mod repetat, să-l convingă pe maestru să-i lase banii și să plece. De fiecare dată cînd se înfățișează cu nota la purtător, Dinică, privind prin el, îi adresează niște cuvinte aspre, dar severe. O dată, de două ori, de trei ori. În cele din urmă, chelnerul se enervează și explodează: “De ce mă-njurați, maestre?”. Dinică devine brusc atent, focusează și, observînd că omul bate spre doi metri și-a sărit demult de suta de kile, răspunde: “Poate din snobism?!”.
Seara, pe la nouă. Dinică coboară în “Peștera”, restaurantul lui preferat (care nu mai e demult pe hartă) de la Piața Rosetti. Înăuntru – omor, ca la revoluție. Nici un scaun disponibil, nici un colțișor liber, unde să trîntești o masă de urgență, adusă special pentru maestru, din bucătărie. Chelnerul se face mic și precizează: “Astă seară chiar nu se poate, știți, e ziua unui tovarăș important și…”. La care Dinică se retrage cu demnitate, precizînd: “Deh, țară mică, mese puține”.
Dimineața, pe la 10. Dinică vine la Național, la repetiții. E vioi și prezentabil, ca de obicei, dar are mîna dreaptă bandajată-n grabă, pe genunchi. Logic, tinerele actrițe din trupă se strîng imediat ciorchine, în jurul său: “Vaaai, ce-ați pățit, maestre?!”. Dinică face o grimasă de efect și răspunde: “Ce să pățesc, ce să pățesc? Am plecat dimineață, ca orice om normal, din cîrciumă și m-a călcat un tîmpit pe mînă”.
La masă cu Gheorghe Cozorici, Emanuel Petruț și Florin Pucă. Cozorici nu venise singur, cum făcea de obicei: îl adusese pe nepotă-su cu el, că n-avea momentan cu cine să-l lase. Toată lumea mănîncă și bea într-o deplină tăcere, conform convenției nescrise că nu merită să pierzi anapoda timpul de băut vorbind. La un moment dat, Dinică își scoate batista ca să se șteargă pe frunte și o scapă din greșeală sub masă. “Domnule, v-a scăpat batista”, intervine decisiv puștiul. Dinică zice “Mersi” și, profitînd de o vizită la veceu a piticului, îi transmite scurt lui Cozorici: “Nu-l mai aduce p-ăsta micu’. E prea vorbăreț”.
După o zi extrem de lungă, Dinică ajunge, în fine, acasă la mama lui, căreia îi promisese demult c-o vizitează. Stau la masă, vorbesc, mănîncă, beau (mai mult Dinică), iar vorbesc, iar mănîncă, iar beau. Într-un tîrziu, Dinică adoarme cu capul pe masă, epuizat. După juma’ de oră se trezește brusc, pe pilot automat, și întreabă: “Așa, deci cît e nota?”.
E din partea casei, maestre.
Dragoș Vasile
P.S. Îmi iau libertatea de a nu răspunde, de data asta, celor care mă vor acuza, inevitabil, că întinez memoria maestrului cu anecdote, alcooluri și antren. Și asta pentru că: 1. Patetismele fără fond nu mă interesează. 2. Oamenii care le formulează în comentarii, regretînd că Dinică nu mai joacă magistral în Aniela, nu mă interesează absolut deloc. 3. Poate o să vi se pară ciudat, dar chiar am scris destul.

Distribuie articolul

Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News

Mai multe știri din Actualitate