Monstruosul rege își adună oștile. Sunt urâți ca întunecimile iadului, cu colții rânjiți și bale veninoase curgându-le din gurile diforme. Sunt mulți. Deși sunt încă departe, simiți un fior de teamă, inima se face mică-mică, pielea se încrețește, respirația trepidează. Se apropie, se apropie, se apropie! Lumină. Orbire. Cu ochii înlăcrimați, dar întredeschiși, îi vezi cum dispar, se fac scrum.
Într-o grădină de castel, prințesa sădește melancolie de-a lungul aleilor veștejite. Alesul ei e departe. Sau aproape. Nu știe, nu-l cunoaște, dar îl așteaptă,
Monstruosul rege își adună oștile. Sunt urâți ca întunecimile iadului, cu colții rânjiți și bale veninoase curgându-le din gurile diforme. Sunt mulți. Deși sunt încă departe, simiți un fior de teamă, inima se face mică-mică, pielea se încrețește, respirația trepidează. Se apropie, se apropie, se apropie! Lumină. Orbire. Cu ochii înlăcrimați, dar întredeschiși, îi vezi cum dispar, se fac scrum.
Într-o grădină de castel, prințesa sădește melancolie de-a lungul aleilor veștejite. Alesul ei e departe. Sau aproape. Nu știe, nu-l cunoaște, dar îl așteaptă, ca orice prințesă care își respectă condiția. Pe calul alb din poveste, prințul apare, ca orice prinț care își știe rolul. Studiile moderne spun că este nevoie de șase secunde să te îndrăgostești. Cei doi sunt loviți de leuca amorului în mai puțin de una. Se îmbrățișează, se sărută, se mângâie, se topesc unul în celălalt. Timpul este învins, diluat, afurisit, umilit. Timpul este învins. Rămâi cu ochii în gol, privindu-le fericirea.
Acum sunt într-un automobil, un Triumph din anii ‘60. Priviri goale, fiecare se gândește la amantul lăsat în Parisul sufocat de căldura lui august. El gonește. Acul vitezometrului pare a avea viața lui proprie, una tumultoasă, de star rock. De dragul vieții petrecute împreună, poate, sau poate dintr-un dor nespus față de mica ei minune pariziană, îl ia de mână. O tandrețe ce s-a piedut de mult pentru ei doi.
Pauză. Pentru că îmi repugnă ideea că se vor găsi destui care să sară direct la sfârșit - știu ca textul nu e tocmai ușor de digerat- să vadă ce a vrut să spună autorul, am să trec finalul aici. Este vorba despre Yann Tiersen, în concert la București. Yann Tiersen este cunoscut publicului larg din România, iertați clișeul, doar pentru că a compus muzica din Goodbye Lenin sau Amelie. Nici eu nu știam cu mult mai mult despre el până în seara asta. Am fost la Sala Palatului și am plecat cu gândul că de multă vreme nu am mai simțit muzica până în vârful degetelor. Yann Tiersen este mai mult decât un muzician care potrivește bine coloanele sonore cu filmele. Yann Tiersen te face să vezi filme cu scenarii nescrise, îți lasă imaginația să zburde prin locuri neștiute, după posibilitățile fiecăruia. Pe scena Sălii Palatului am văzut cinci oameni cu un aer modest, dintre care unul, Tiersen, schimbă instrumentele și le mânuiește cu aceeași ușurință cu care alții își aleg pixul cu care urmează să se iscălească. Yann Tiersen nu face muzică, este muzică.
Să revin la poveste. De dragul vieții petrecute împreună, poate, sau poate dintr-un dor nespus față mica ei minune pariziană, îl ia de mână. O tandrețe ce s-a pierdut de mult pentru ei doi. Își ia ochii de la cenușiul abstract al asfaltului, o privește. Brusc, din colțul gurii ei au disparut întrebările neîncrezătoare, ochii nu i se mai scaldă în indiferența rece a cuplului blazat. Dă să o sărute. Iar ea îi răspunde. Un iepure venit de niciunde stânjenește scena. O frână turbată, sute de cai putere cabrați, miros de caucic ars, cer, stânci, cer, stânci, cer, stânci. Copilul lor nenăscut îți stăruie în minte. Acum sunt pe malul mării. Toți trei. El șchioapătă ușor, dar e soare. Soarele care strălucește a viață.
