Medgidia, orasul de apoi. Teodorescu 3

Numarul 3 din

Dans pe linia moartă

Doctorița Lea și maiorul Scipion tot amînaseră să se căsătorească, fiecare din grija celuilalt, dar și din lejeritatea pe care le-o dăduse o singurătate la care nu le mai venea să renunțe. Erau și împreună și separat, cu o fidelitate nesilită care admitea și accidentele, rare, ale curiozităților lui Scipion față de cîte o femeie interesantă. Lea nu suferea cînd maiorul își mai încerca talentul de cuceritor pe care și-l descoperise încă din liceul militar, cu mult înainte de a o cunoște. Aceste încercări coincideau, aproape totdeauna, cu o nouă ratare a avansării. De cînd se întorsese de pe front, tot maior, Scipion nu mai așteptase nici o avansare.din partea ofițerimii devotate mareșalului, care l-ar fi degradat sub acuzația de defetism, dacă nu le-ar fi stricat nemții socotelile cu decorația pe care i-o dăduseră. Cînd Lea îi tăiase degetele degerate de la picioare se aflase la București și de invaliditatea pe care încerca s-o ascundă și că doctorița care-l operase era aceeași doamnă cu care el avusese relații apropiate și înainte, ignorînd cu bună știință anumite legi și anumite directive peste care unui ofițer al Armatei Române nu-i era îngăduit să treacă.  Nici după arestarea lui Antonescu maiorului nu i se păruse că se va grăbi cineva să-l avanseze, de vreme ce luptase pe front împreună cu nemții și-l ajutase să plece din cazarmă și din oraș pe ofițerul german de legătură. Își dăduse seama că va fi rău privit și de noua garnitură de la București, fiindcă în loc să-l ia prizonier pe tînărul ofițer neamț, cînd armata română întorsese armele, îl lăsase să plece. Dar cînd legile știute ale războiului sînt călcate în picioare chiar de cei care ar trebui să le respecte, de sus, singurul lui mijloc de a-și mai păstra măcar o parte din onoarea lui de ofițer cu deviza „Patria și Regele” era să aplice de la caz la caz legile războiului, încît nici să nu poată fi învinovățit de trădare din cauza felului său de a le interpreta, dar nici să se simtă vinovat față de el însuși. În Rusia așa  pățiseră foștii aliați din Wehrmaht care executaseră fără să crîcnească ordinele pe care le primiseră. Cîțiva dintre ofițerii germani pe care îi cunoscuse pe front își amintiseră de onoarea lor cînd rușii trecuseră la ofensivă. Continuau să lupte, tot mai degerați și n-aveau de gînd să se predea. La gîndul prizonieratului se îngrozeau că rușii ar fi putut să le acorde același tratament ca acela pe care ei ordonaseră să li se aplice militarilor și civililor acestui neam primitiv. Ceea ce îi îngrozea mai mult era că în nebunia războiului și în numele victoriei pentru care fuseseră trimiși să lupte uitaseră și de onoare și de ei înșiși. Scipion aflase apoi despre ei că muriseră în luptă sau dispăruseră. Nici unul nu căzuse prizonier, deși nu scăpaseră din încercuire, cel puțin așa se spunea.
Chiar dacă, potrivit avansărilor la care fusese propus și pe care le ratase, ar fi putut fi general, Scipion știa că rămăsese mult prea mic în grad și în funcție, încît să-și poată îngădui să interpreteze ordinele pe care le primea așa cum credea el de cuviință. Era învățat cu represaliile și le aștepta, de fiecare dată. Acum era mirat că nu fusese trimis pe frontul de Vest în linia întîi,  pînă cînd s-a lămurit că fusese tras pe o linie moartă. Pentru prima oară nici n-a protestat și nici n-a mai amenințat cu demisia. Prefera să fie trimis înapoi pe front ca simplu soldat, decît să-și conducă din nou oamenii la moarte, acum, ce glumă sinistră! alături de ruși.
De-abia după sfîrșitul războiului Lea i-a spus că nu-l crezuse nici măcar o secundă că nu mai dorea să fie trimis pe front ca ofițer, dar atunci se mulțumea să-l asculte și să se lase asaltată de el, imediat ce intra în casă. Uneori Scipion nici nu mai aștepta să ajungă în pat. O țintuia chinuitor pe hol, în timp ce o săruta de parcă voia să-și tragă răsuflarea din ea. Apoi o ducea pe sus în dormitor, o dezbrăca și o întindea pe pat. După ce-și dădea jos tot ce avea pe el, Scipion se așeza lîngă ea. Degetele de la picioare pe care ea i le retezase îl chinuiau de parcă ar fi degerat din nou, în timp ce prietenul lor comun, cum îi spunea Lea, se ridica în așteptarea mîngîierilor ei. Cînd li se făcea foame se duceau amîndoi în bucătărie, fără să se mai îmbrace, Mîncau repede, ce se nimerea, grăbiți să se întoarcă în pat, ca și cum de-abia s-ar fi îndrăgostit. De fiecare dată Scipion îi bătea la ușă cu gîndul să îi propună sau chiar  să o ceară – de la cine? – în căsătorie și tot de fiecare dată, se întorcea acasă înainte de a găsi și cuvintele și momentul potrivit. I se părea că dacă i-ar fi spus că vrea să se însoare cu ea, în timp ce stăteau goi unul lîngă altul, ar fi dat timpul cu ani înapoi, pe vremea cînd el începuse să-i facă curte, iar ea se ferea de asediul lui, fiindcă detesta ofițerimea exilată aici în oraș. Obraznici, proști, curvari, bețivi și, își amintea Lea, în ceea ce îl privea -  un apucat de care era mai bine să te ferești. Și totuși, la balul anual de binefacere pe care îl dădea primăria, a acceptat invitația lui la dans, deși cînd a văzut că se apropie de ea, Lea era pregătită să-l refuze: „Domnule ofițer, respect prea mult armata ca să dansez cu dvs.”. In locul acestei replici, Lea i-a întins mîna și și-a scăldat ochii în privirile lui ca și cum nu aștepta decît să o invite.