Medgidia, orasul de apoi. Teodorescu 6

Azi, de la 6 seara, e lansarea cartii

Poporul ales a doua oară

Dorul de vinul bisericesc îl apropiase pe plutonierul rus Zaharîci de preotul Costăchel. Plutonierul, bătrîior, fusese și el preot la o biserică din Minsk, pe care Puterea Sovietelor o transformase în depozit cu încuviințarea și ajutorul celor mai înaintați membri ai clasei muncitoare. Zaharîci se răspopise singur și intrase în armată. Se scrisese despre el în ziare. Poze cu el apăruseră și în Pravda, una în sutană, și cealaltă în uniformă de infanterist. Nici el nu mai știa prin cîte regimente trecuse, ca propovăduitor al ateismului. De cînd începuse războiul primise ordinul să-și folosească zelul și talentul oratoric în cuvîntări patriotice înaintea luptelor. Purta uniformă de  soldat. Fusese și în linia întîi. Avea pieptul plin de decorații pentru acte de eroism. Cînd se îmbăta, Zaharîci se minuna și el cîte primise, fără să fi împușcat măcar un singur inamic. Fusese rănit de cîteva ori, dar era bun de carne și se vindeca repede. Ajunsese aici în oraș din greșeală, într-un vagon sanitar cu mari mutilați care se rătăcise în drum spre patrie. Ultima lui rană, la piciorul drept – îl nimerise un glonț de mitralieră în pulpă – nu se vindeca la fel de repede ca primele trei. Ori din cauza frigului, ori fiindcă la 50 de ani natura lui nu mai lucra la fel de repede, rana se obrintise. Chirurgul vagonului spital, colonel, avea grijă de Zaharîci mai ceva ca de generali. Dacă-i murea pacientul sau dacă-i amputa piciorul fără să fie nevoie îl aștepta, în cel mai bun caz, un concediu activ pe termen nelimitat la vreo mină din Siberia. Dar cum de sănătatea plutonierului răspopit  se interesa însuși Iosif Visarionovici, generalul care îl avea în subordine pe chirurg îl amenințase calm că îl va trimite în fața plutonului de execuție. Colonelul medic îi zgîndărea zilnic rana lui Zaharîci în vagonul spital, ii băga termometrul în fund o dată pe oră și îl mai chinuia și cu niște lipitori scîrboase pe care i le punea pe picior, să-i sugă sîngele bolnav. Cînd vagonul a ajuns în Medgidia, plutonierul a cerut să i se aducă uniforma. Chirurgul nici nu voia să audă. Zaharîci s-a dat jos din vagon numai în halat și în izmene. Era frig. Chirurgul a venit după el cu uniforma în brațe, să-l convingă să se întoarcă în vagon, că doar nu era să se îmbrace de față cu lumea de pe peron.
Plutonierul i-a povestit preotului cum și-a pus uniforma chiar acolo pe peron de frică să nu încapă din nou pe mîna sanitarilor din vagon și să-i facă ăia cu de-a sila vreo injecție de-a lor, să-l adoarmă. Apoi, cu chirurgul după el, a căutat șchiopătind o patrulă militară și a cerut să fie condus la comandamentul sovietic din oraș. Patrula oprește o birjă, să-l transporte pe eroul cu pieptul încărcat de decorații. Medicul sare și el în birjă după bolnavul lui. Pe drum, adulmecă Zaharîci miros de friptură și strigă birjarului să se oprească. Intră eroul în cîrciuma cu grătar. N-avea nici un ban, dar comandă o friptură și vin roșu, prima oară cînd se putea apropia și de altceva decît de fierturile sălcii din vagonul spital în care călătorea de 18 zile, dacă nu cumva le pierduse șirul. După ce a mîncat și a băut, Zaharîci a cerut adăpost la Comandament. Nu voia decît un pat să doarmă și, dacă era, puțin ceișor cald, într-o farfurioară. Chirurgul colonel, care era cel mai mare în grad din încăpere, s-a strîmbat la comandirul local – era Zaharîci eroul! Și a cerut și el un pat în aceeași încăpere cu el, să-l poată îngriji. Plutonierul nu s-a opus, dar fără termometru și fără bisturiul cu care îi rîcîia rana, de n-o mai lăsa să-i treacă. A doua zi Zaharici a ieșit la plimbare, sontîc, șontîc.Ajunge în dreptul bisericii. Chirurgul, după el. Apostolul ateismului i-a interzis să intre împreună cu el în biserică. Voia să discute cu preotul, să-l lămurească. Parohul  se pregătea să plece. Cînd a văzut un soldat rus în biserică a început să se închine.Iar cînd l-a mai și auzit că îi spune cîntat în grecește Kirie eleison, în prima clipă și-a închipuit că nu mai aude bine.
Zaharîci a continuat tot în grecește că îl provocă la o discuție despre canoane. Apoi a trecut la slava de biserică, întrebîndu-l dacă fiul rătăcitor se putea întoarce rătăcit acasă. Preotul , ce să zică? L-a invitat să discute la el acasă despre această ipoteză. În aceeași zi s-a aflat  în oraș că un soldat rus răspopit voia să-l convertească la ateism pe parohul bisericii. Și te pomenești că de frică, părintele îi va da obolul rusului!
Vinul bisericesc pentru împărtășanie, înainte de a fi îndulcit, avea aici, a constatat Zaharîci, în casa parohului, un gust parcă mai aspru decît cel al vinului catifelat pe care îl știa din biserica lui de la Minsk. Apoi l-a tot încercat în tăcere, pînă s-a amețit.
Plutonierul l-a mai vizitat de două ori  acasă pe parohul bisericii, pînă i s-a vindecat rana și a fost trimis în Germania să întărească spiritul ofensiv al Armatei Roșii.
De-abia după ce s-a terminat războiul, părintele a povestit cum decurseseră întîlnirile sale cu Zaharîci. Rusul îi spusese că una era să te răspopești și cu totul altceva, să te rupi de Dumnezeu,. Chiar și atunci cînd predici ateismul, dar vorbești despre El, mai pui o sămînță în numele Lui, îi explica rusul,  amestecînd cuvinte din greacă, din slavă și din ebraică. Dumnezeu, drăguțul, în mare mila lui, îl apărase de foc și de gloanțe, dar îl mai pusese la încercare din cînd în cînd. La fel făcuse și cu toți rușii, pe care îi ajuta să cîștige războiul, după ce le arătase că fără intervenția lui binevoitoare, începînd de la marea iarnă cu care îi lovise pe nemți,  nici ei n-ar fi ajuns în Germania. De unde venea această Dumnezeiască bunăvoință? îl întrebase neîncrezător preotul. Zaharîci nu știa. De unde era să știe? Poate fiindcă El știe că rușii, chiar și atunci cînd îi întorc spatele, aidoma poporului ales pe drumul deșertului, nu se pot rupe cu adevărat nici de El și nici de ceea ce tot El le-a îngăduit să fie.