Cam trăgea curentul în geamie. Muezinul Iusuf, tînăr, tinerel, contractase un reumatismum care îl chinuia noaptea, de viermuia în pat și ofta așteptînd să-i treacă durerile. Nu se ducea la doctor, spera că Profetul îl va ajuta. I-a destăinuit imamului că îl sfredeleau niște dureri prin oase, iar imamul i-a recomandat niște cataplasme cu frunze de aloe, ca expresie a milei lui Allah pentru reumatici. Pe el îl încercau niște fierbințeli, cărora nu le dădea atenție prins în corespondența cu credincioșii. Scrisorile se răriseră, iar cele care-i veneau din Turcia și din țări lovite de război ajungeau cu mare întîrziere. Dar întrebările la care trebuia să răspundă erau parcă mai complicate și medita uneori nesigur în dreptatea judecății sale. Ce le putea spune, să-i ajute, turcilor pe care îi prinsese războiul în Egipt, cu afaceri mici la care însă nu puteau renunța, fiindcă ar fi murit de foame? Admirația lui pentru geniul războinic al fuhrerului de la Berlin începuse să scadă, iar ceea ce mai afla de la turcii care călătoreau în Germania i-l scotea de la suflet. Războiul își avea legile sale neîndurătoare, dar marii oameni de arme cată să nu oropsească oameni nevinovați și își hățuiesc soldații să nu dea iama în civili, nu-i îndeamnă la rele și la omoruri care mînjesc haina militară. Corespondenților săi turci din Egipt le scria să nu uite că erau pe pămînt străin și să se țină deoparte: nici cu unii, nici cu alții, încît să nu se trezească apoi la mijloc sau să stîrnească dorința de răzbunare a vreunora. Cînd mai venea în permisie cîte un turc din armata română, îl punea în încurcătură: Allah l-ar lua în paradis, la o adică, dacă murea pe front? Ce era să le spună acestora? După părerea lui erau slabe speranțe. Nu era un război sfînt pentru musulmani, încît fiecare avea să fie judecat după faptele sale, nu ca luptător al credinței. Pentru a-i mai întări însă pe turcii săi care aveau să se întoarcă pe front, le spunea că nici pentru creștini nu era un război sfînt. Se răspîndește zvonul că imamul le taie avîntul turcilor din armată și că își îngăduie să pună la îndoială cruciada antibolșevică a mareșalului. Îi bate la ușă imamului un careva de la Siguranță, să discute puțin cu el. Înalt, grăsuț, cu pălărie de fetru, blană de șoarece. Nu se descalță la intrare, în ciuda rugăminții imamului și îi zice în casă, cu pălăria pe cap, că s-au adunat cam multe, cît o fi el de învățat și de sfătuitor al turcilor din toată lumea. Imamul l-a anunțat că se va plînge împotriva lui și autorităților române și prietenilor săi musulmani din străinătate. Omul Siguranței ii spune că autoritățile sînt deranjate de atitudinea lui și că această vizită neprotocolară e o ultimă dovadă de politețe din partea statului care ar fi putut să ordone o percheziție amănunțită la el acasă, să i-o întoarcă pe dos, sau chiar să-l ia la niște discuții în arest. În urma acestei vizite, imamul a crezut că febra care-l încerca i se trăgea de la supărare. Se mai alesese și cu o tuse căznită. Asta o punea pe seama prafului din oraș pe care vîntul îl ridica mai rău ca în alți ani. Și n-avea el vreme să se gîndească la asemenea mărunțișuri de cînd începuse să se întrebe dacă nu cumva, prin agentul Siguranței, primise un semn că locul lui nu mai era aici. Totuși un important semn contrar era că geamia se umplea înaintea predicilor sale. Veneau turcii bătrîni din satele vecine și în afară de credincioșii nelipsiți, se înghesuiau tătarii din oraș să-l asculte. Bătrînii aveau copii pe front, cei tineri se așteptau să fie luați în armată, iar cei trecuți de vîrsta luării sub arme erau împinși la geamie de nevestele lor. Toți așeptau să audă de la el ce se mai întîmpla pe front și dacă a aflat ceva despre cei dați dispăruți. Dar semnul semnelor că trebuia să rămînă aici l-a primit imamul cînd în timpul predicii l-a luat tusea, ceeea ce n-ar fi fost o noutate, dar cînd își duce cuviincios batista la gură, o înflorește cu o pată de sînge și spută, ca un boboc de trandafir roșu gălbui. Nu era galben, ca trandafirii trădării soției profetului, însă dacă ar fi hotărît să plece, poate că semnul din batistă n-ar fi fost mai degrabă sîngeriu, ci doar de un galben lipsit de speranță din partea profetului.