Vorbea sîsîit, albise, era slab și se uita aproape tot timpul în jos. Cînd își ridica privirea Lea îi recunoștea ochii, strălucitori ca înainte. Chiar dacă se împuținase la trup, rămăsese aproape la fel de vînjos. Nu mai avea musculatura rotunjită, de militar învățat cu exercițiile fizice, ci fibra chinuită a pălmașilor. Mînca încet. Nu mai avea dinții din față. Își tăia cîte o bucată minusculă din friptură și o mesteca îndelung, cu o plăcere care treptat a început să se amestece cu mirarea că fleica nu se mai termină. A pus tacîmurile jos și a răsuflat adînc. Lea a întins mîna să-i ia farfuria. A înhățat-o nervos de braț. „Las-o acolo”, a sîsîit amenințător. Apoi i-a explicat, încercînd să zîmbească cu buzele strînse, că era un reflex dobîndit. Zîmbetul părea fals. De cînd bătuse la ușă aproape totul era fals. Lea îl luase drept unul dintre foștii pușcăriași care se înființau la ea și-i spuneau că aveau să-i spună ceva din partea lui Scipion. Nu-i cereau de mîncare. Vedea ea singură că erau lihniți. Pe cei care se uitau prea curioși la ea după ce le punea masa nu-i găzduia peste noapte. Îi trimitea la gară să-și ia trenul. Stătea în ușă, cu părul alb, într-o cămașă cenușie, antijeg, descheiată la guler, nu spunea nimic și cînd și-a dat seama că era el, Scipion apucase să simtă că nu-l recunoscuse. Și poate că în secundele acelea cît îl privise ca pe un necunoscut el apucase să-și închipuie că nu mai era bine venit. N-a mai îndrăznit să-l îmbrățișeze și nici el n-a luat-o în brațe. L-a luat de mînă, nu-l mai vedea de lacrimi, și l-a tras în casă. De-abia cînd el i-a spus „Sper că nu deranjez!” cu vocea lui ironic plină de bărbat învățat să comande, dar minată de o sîsîială de bătrîn fără dinți s-a răsucit spre el și l-a sărutat, descoperind cu limba ceea ce Scipion ar fi vrut să-i ascundă, cel puțin deocamdată, cum i-a spus după al doilea pahar de vin, cînd și-a mai regăsit umorul. L-a recunoscut, cu ochii închiși cînd a luat-o în brațe și a dus-o în pat, a dezbrăcat-o și plecat de lîngă ea, și prima oară după cinci ani Lea a auzit din nou zgomotul apei făcut de el în timp ce se spăla și întrebarea „De ce nu schimbi lavoarul ăsta?”
O parte dintre noutățile din oraș le observase singur, după ce se dăduse jos din tren. Fănică nu mai avea cîrciuma, hotelul Traian nu mai era hotel, rușii își făcuseră cheful și ocupaseră jumătate din cazarma regimentului. Se dusese pe deal și le văzuse tancurile în cazarmă. Parcă nu merita să faci cinci ani de pușcărie pentru atîta lucru. Nu merita să faci pușcărie pentru nimic din ceea se întîmpla! i-a spus Lea, brusc îndîrjită, vărsînd din greșeală vinul din pahar pe cearșaf. Prietenul lor judecătorul înțelesese atîta lucru și fugise în străinătate. Asta era singura veste bună pe care i-o putea da.
Scipion n-a zis nimic. A doua zi s-a dus acasă și a scos sabia din ascunzătoare. Lama nu ruginise. Apărătoarea se oxidase puțin, dar aproape că nu conta. Lea i-a spus iritată că se luptase cu primăria în toți acești ani să nu-i bage chiriași în casă și să nu-l exproprieze și el n-avea ochi decît pentru sabia asta! „Și pentru tine!” a sîsîit sec Scipion. După încă trei zile Lea i-a spus că voia să plece din țară. Nu-și depusese actele pînă acum, fiindcă îl așteptase să se întoarcă. Dacă ar fi găsit-o îmbătrînită sau măcar nițel acrită de viață, Scipion i-ar fi răspuns că pleacă și el împreună cu ea: s-ar fi făcut dresor de cai ori s-ar fi dus să muncească în mină, cum făcuse în pușcărie, dar ce legătură mai era între el, cel de acum, și femeia care-și păstrase pentru el frumusețea și orgoliul tăios în acești cinci ani de așteptare. Se simțea la fel de inutil alături de ea, ca și atunci cînd își luase din nou sabia de cavalerist în mînă. Două luni mai tîrziu a condus-o pe Lea la gară. Ar fi vrut să meargă cu ea pînă la București și s-o însoțească apoi nevăzut pînă la capătul călătoriei sale. I-a suit cele două valize în tren și cînd a auzit șuieratul locomotivei a mai sărutat-o o dată, în grabă și s-a întors pe peron. În timp ce Lea stătea în ușa vagonului cu mîna întinsă spre el, Scipion se întreba ce-ar fi fost dacă ar fi luat-o în brațe și s-ar fi dat jos din tren împreună cu ea sau dacă măcar i-ar fi făcut și el semn cu mîna de la revedere.