Nu vreau respect. Vreau sînge!

Trăiesc o dramă de o fatală actualitate: sînt mai mulți oamenii pe care aș vrea să-i văd morți decît cei pe care vreau să-i văd la televizor. Ce fac în direcția asta? Nimic. De ce? O să rîdeți: n-am găsit campania potrivită. Iar revoluție de unul singur nu se poate. Chestie de buget.
Realitatea TV vrea respect. Minunat! Eu, unul, vreau niște bani, îmi trebuie urgent. Sincer, mi se pare o problemă la fel de importantă. Știu niște oameni care vor neapărat să emigreze, să facă sex în trei cu două gemene, iar exemplele pot continua. Dar, spre deosebire de contul din bancă sau apartamentul din Berlin, în aventurosul cartier Schöneberg, respectul nu e ceva palpabil, deci cuantificabil în matematica succesului (ca și analiza politică, după cum au observat cei mai vigilenți dintre noi). Or, în ciuda permanentei noastre frăsuieli în panteonul ideilor extrem de mari și pure, România rămîne mai degrabă țara lui Arghezi: cu toții vrem să punem dracului mîna pe ceva concret și să urlăm: ESTE!
Respectul ăla nu e nicăieri, în sens ontologic. Nu e în noi, pentru că sentimentul românesc al ființei e imun la bun simț și n-am știut să importăm vaccinul respectabilității. Nu e în instituții, fiindcă nu s-a descoperit încă metoda de a teleporta Bundestagul în Casa Poporului. Nu e pe stradă, întrucît n-are unde să parcheze. |n fine, în istoria noastră de peste 2.000 de ani doar cîteva gesturi ample (începînd, spectaculos, cu sinuciderea lui Decebal și terminînd, controversat, cu crima împotriva comunismului) sînt susceptibile de onorabilitate. Campania inițiată de Realitatea TV vizează, carevasăzică, doar IDEEA de respect, presupunînd că ea se va cuibări în creierul românilor ca-ntr-un creuzet cald și fertil, dînd apoi naștere unor pui vii cu un pronunțat caracter civic.
Ei bine, n-am timp să aștept întruparea acestei idei nobile într-o nouă generație de indivizi responsabili, civilizați, stimabili, și a unei noi clase politice, mai curate ca poponețul unui nou născut.  Am 35 de ani și sînt un pachet de nervi. Personal, nu vreau respect peste 20 de ani. Vreau sînge! Și-l vreau acum!
Chemați-mă la revoluție și vin. Dați-mi o armă cumsecade și trag. Făceți-mă să cred că, suflecîndu-ne mînecile și ieșind în stradă, ca americanii ăia obezi, pentru orice mizilic, putem schimba ceva azi, mîine (deși pare, oricum, prea tîrziu). Și asta fără să discutăm trei luni, la televizor, cu experții, sau în sălile de conferințe ticsite cu directori, despre strategia de acțiune, marketing, comunicare și lipit stickere cu “Noi vrem respect” pe ușile de sticlă ale multinaționalelor. Dați-mi, vă rog frumos, un manifest adevărat, o bandulieră țeapănă, o direcție viabilă în care să-mi îndrept furia și dezgustul. Ceva concret, bărbătesc, ca-n filme. De exemplu, hai să-i umplem de respect luni, la 12, la Guvern. Marți dimineața la Parlament. Miercuri toată ziua la Cotroceni. Și tot așa, pînă se strînge o armată respectabilă de cetățeni disperați. Nu vă mai gîndiți la asigurarea medicală și la consecințele politice imediate: oricum, mai rău nu se poate.
Iar dacă nu scăpăm definitiv de ei (personal, cred că asta ar trebui să fie ideea), măcar să le punem morcovul la tîmplă, cum am învățat uitîndu-ne la televizor, de la Tarantino. Să-i vedem cum le tremură ciolanele amintindu-și de Ceaușescu, cum încep să miroasă a sudoare rece și a pipi de șobolan prins cu focul prin miriștea uscată. Să-i zgîlțîim din temelii, să-i punem puțin cu spatele la zidul istoriei, arătîndu-le o magazie de principii plină cu muniție de război. Așa cum au făcut ungurii (pe care-i respect pentru asta), care erau să dea foc parlamentului cînd l-au auzit pe Ferenc Gyurcsany recunoscînd că i-a mințit ca să cîștige alegerile. Ceea ce politicienilor noștri le iese la fel de firesc ca expirația, iar pentru asta nu-i umple nimeni de sînge în sondaje.
Din experiența mea livrescă de revoluționar știu cum se procedează atunci cînd vrei cu adevărat respect. Ii calci pe gît pe nemernici, precum Conan Barbarul. Bagi spaima în răufăcători, ca Batman. Dai cu ticăloșii de pămînt, ca Old Shatterhand. Sau – cînd nimic altceva nu mai funcționează – pleci, extrem de inspirat, din țară. Ca Herta Müller.
Lucrez în presă, știu și înțeleg: Realitatea TV vrea respect exact așa cum vrea să fie președintele României Constantin Ninel Potîrcă, din Târgu Jiu: en passant și fără șanse, ca exercițiu de imagine (că intelectual nu se pune problema). Necazul e că nu prea poți să te joci puțin cu ideea pură de respect atunci cînd îl lași pe Adrian Păunescu să vorbească și-i dai o căruță de bani pentru asta. Așa că, să mă iertați, dar respect vreau și eu, cetățeanul simplu și nervos, care se uită la televizor. Și știți ceva? |ncepînd de ieri.
P.S. Am aflat că, recent, Paraziții s-au alăturat campaniei inițiate de Realitatea TV, compunînd o piesă intitulată, sugestiv, Noi vrem respect, care se remarcă printr-un videoclip și un limbaj mainstream, groaznic de civilizat. Aștept varianta virală, cu cojones.