Reality-România. Fără poveste și eroi. Multă junglă, multă foame și fapt divers

Dacă e să cauți diferențele între niște români care se uită nedumeriți acum la ce se întâmplă la televizor – pentru că politica acolo se întâmpla, pe micile ecrane – și alții aruncați în junglă, filmați în timp ce se înfometează și își rup mâinile, e cam același lucru. Un fel de absurd combinat cu dezorientare.
De câteva zile, a venit Survivorul în România. Cu un nume ironic de inspirat (Rătăciți în Panama, pentru cine a fost ratat de bombardamentul de marketing), reality-ul de pe Kanal D completează suprarealist tabloul junglei cu animale politice. Și prefer să scriu despre partea asta de rătăci re românească. Cea politică, mult mai gravă, o las pe mâinile vecinilor de blog.
Construit pe un format mult transfigurat, Desafio, format pe filiera sud-americană (dar care seamănă izbitor cu Survivorul care a consacrat genul) cel american, show-ul are două obiective. Să umple grila și să facă audiență.
Debutul, însă, a fost cu ghinion: s-a găsit ca tocmai în săptămâna premierei, coaliția să își facă iar show-ul despărțirii.

Loc de supraviețuit în junglă

Așezat strategic pe slotul orar - după Aniela, hitul de epocă al postului de telenovele, cu pauză vinerea, loc câștigat definitiv de Dansez pentru tine, care va debuta în curând - emisiunea a făcut un rating modest. Nu ca pentru 2 milioane de euro, cât spune Kanal D că a investit în ea, dar, adunat, cât să își aibă loc în grila turcilor și să crească puțin postul în audiență.
Producției îi lipsesc multe. Iar defectele vin din inhibiția românilor de a-și exploata reality-show-urile. Ele au invadat televiziunile, dar nici unul nu a reușit să câștige audiența aceea izbitoare, menire cu care au fost inventate peste Ocean.
După 18 sezoane de Survivor, nu pot să mă abțin de la comparații. Și totul pornește chiar de la obiective. CBS vrea să facă audiență. Doar 13, 14 episoade, dar care au milioane de telespectatori chiar și în al nouălea an de la lansare.
3 minute din show-ul lor devine o oră pe Kanal D. Adică, 60 de minute de Survivor american se întinde o săptămână în România. 39 de zile petrecute de nefericiții americani se transformă în 60 de zile pentru cei autohtoni. Și un milion de dolari echivalează cu 50.000 de euro.
Diluarea timpului nu este principala problemă (mai mulți producători români povesteau că adăugarea de apă pe TV este un trend românesc). Reality-ul românesc șchioapătă cu ambele picioare la construcție. Care nu mai ține de decalarea românească față de istoria lor televizuală, ci de simțul dramei, al suspansului și al unei povești închegate cu personaje.
Chiar dacă nu scriu ei povestea – dar o controlează – producătorii americani știu să editeze reality-ul ca să iasă show. Emisiunea are un fir narativ solid, tensiune și personaje atât de bine conturate încât să trezească sentimente puternice.  Cu exagerări de montaj, poate (dar de asta se numește reality-show), Survivor știe să nască eroi adulați de întreaga SUA, dar și personaje negative, integrate excepțional într-o poveste care să le susțină.
Pe Kanal D, e prea multă realitate neșlefuită și muzică prost aleasă. Bocetele tribale sau ritmul triumfalist de pe fundalul sonor, în timp ce vedetele – dansatoarea de buric Jasmine și sora lu’ Moni – beau șampanie, nu au cum să dea bine pentru nici un fel de ureche românească.
Altfel, ca producție TV, rătăciții din Panama sunt doar niște oameni filmați în timp ce se chinuie, își rup picioarele și mâinile pe capete (2 accidentări în 3 episoade), iar Cosmin Pâsat se ceartă cu Cerebel. Este o luuuungă filmare a unei sume inconsistente de fapte diverse, care nu sunt lipite de o coerență strategic-umană, ci doar de regulile impuse ale jocului.
În paralel, însă, reality-show-ul politic ne iese mult mai bine. Personajele își exagerează singure caricatura. Nu au nevoie de decoruri exotice din Panama, pentru a-și demonstra abilitățile de a alerga, a arunca tabăra cealaltă în noroi, a mirosi, și, mai ales, de a le fi foame. Povestea are dramă și suspans din plin. Lipsesc, însă, și aici, eroii. Sau măcar personajele acelea, aproape-bune, hai să le zicem pertinente sau măcar de cu bun-simț, care să treazească bucurii telespectatorului autohton (pentru că, de câțiva ani, votul se dă tot de pe canapeaua din fața micului ecran).