Joi, 5 noiembrie, cu incepere de la ora 18, la Carturesti Verona din Bucuresti, se va lansa una din cele mai frumoase carti de proza scurta ale literaturii romane. Se cheama "Medgidia, orasul de apoi", iar autorul ei e Cristian Teodorescu. Am mai scris putin pe acest blog despre volumul scos la Cartea Romaneasca, un volum la nasterea caruia am avut privilegiul sa fiu martor.
Prin amabilitatea autorului, pot sa va ofer citeva "bucati" din aceasta carte. In fiecare zi, pina joi, la lansare, voi urca pe blog cite o proza scurta.
Sper ca va voi convinge macar pe unii dintre dumneavoastra ca ar fi
Joi, 5 noiembrie, cu incepere de la ora 18, la Carturesti Verona din Bucuresti, se va lansa una din cele mai frumoase carti de proza scurta ale literaturii romane. Se cheama "Medgidia, orasul de apoi", iar autorul ei e Cristian Teodorescu. Am mai scris putin pe acest blog despre volumul scos la Cartea Romaneasca, un volum la nasterea caruia am avut privilegiul sa fiu martor. Prin amabilitatea autorului, pot sa va ofer citeva "bucati" din aceasta carte. In fiecare zi, pina joi, la lansare, voi urca pe blog cite o proza scurta. Sper ca va voi convinge macar pe unii dintre dumneavoastra ca ar fi o pierdere sa nu o aveti in biblioteca. Asadar, numarul 1:
Anestezie locală
23 de oameni, cu Scipion 24, s-au dat jos noaptea dintr-un tren de marfă. Ningea viscolit. Maiorul nu i-a lăsat să intre în gară. Au luat-o prin spatele magaziilor, cu zăpada pînă la genunchi și prin bezna de la potcovărie, să nu-i vadă nimeni. Cînd au ajuns la cazarmă, să-i împuște soldații de gardă, că nu știau parola. I-au ținut la poartă, culcați pe zăpadă, pînă s-a trezit ofițerul de serviciu, unul nou, care nu-l știa pe maior. Întins ca broasca în zăpadă, Scipion îi spune cine e, cu duhul blîndeții. Sublocotenentului nu-i prea venea să creadă. Bănuia că-i o manevră să i se încerce vigilența. I-a pus lanterna în ochi și de-abia cînd Scipion l-a avertizat că îl va ține la arest cîte o zi pentru fiecare secundă cît își mai permite să nu-și recunoască comandantul și a început să numere, sublocotenentul i-a spus Să trăiți! și i-a dat voie să intre în cazarmă cu tot cu oamenii lui. Erau îmbrăcați care cu șube rusești, care cu mantale nemțești îmblănite, cu epoleții rupți, iar vreo cîțiva aveau niște paltoane civile prăpădite și lucioase de jeg. Scipion însuși era travestit într-o șubuliță rusească și își înfășurase pe piept, să-i țină de cald, drapelul regimentului. Ăștia mai rămăseseră din toți cei cu care maiorul plecase în Rusia. Scipion a trimis după popotar, să le facă mîncare și ceai pînă se îmbăiază și se despăduchează cît de cît. Aveau degerături și li se redeschiseseră rănile de la frig. Maiorul i-a chemat să mănînce cu el la popotă. Ofițerul de serviciu se învîrtea printre ei după ce le scosese de la magazie albituri și uniforme. Se mișcase repede, fără să trezească pe nimeni. A trimis un soldat din rezerva gărzii la Scipion acasă, să-i aducă o uniformă. Maiorul i-a mulțumit, a ciocnit un pahar de vin cu el și i-a spus că ajunsese cu numărătoarea la șase. Apoi s-a pus pe băut, în tăcere, cu soldații lui. La raportul de dimineață, pe platou, a preluat comanda cazărmii, după ce a anunțat că regimentul se întorsese de pe front pentru refacere. Șchiopăta ușor, din cauza degerăturilor de la picioare. Nu-i scosese la raport pe soldații cu care venise. Jumătate din ei erau la infirmerie. Scipion s-a dus să-i vadă și i-a trimis un bilet imperativ doctoriței Lea, prin ofițerul de serviciu. Sublocotenentul n-a comentat, dar se uita întrebător la el, în timp ce repeta ordinul. Să se prezinte cu o birjă la doamna doctor Lea... și s-o aștepte... „Și-i duci o cutie cu bomboane, din partea mea!” După o jumătate de oră Lea s-a dat jos din birjă la intrarea comandamentului. Scipion a dus-o la el în birou. S-au îmbrățișat scurt, cu nesiguranța celor aproape doi ani de cînd nu se mai întîlniseră. Lea i-a spus să-și scoată cizmele, să vadă de ce șchipăta. Scipion a dus-o mai întîi la infirmerie să-i consulte soldații. Unul dintre ei murise în somn. Avea un zîmbet fericit, încît mai întîi Lea și-a închipuit că doarme și n-a vrut să-l trezească. Ceilalți erau mahmuri. Cinci dintre ei făcuseră cangrene. Lea le înțepa cu acul picioarele înnegrite pînă ii auzea țipînd de durere și în acel punct le făcea un semn cu creionul chimic, după ce mai încerca o dată și mai jos. Cînd a terminat, i-a spus maiorului că doi dintre ei trebuiau operați pe loc, ceilalți puteau fi transportați la Constanța, la spital, dacă avea cine să-i amputeze imediat. Lea nu îndrăznea să se atingă de cei doi. Ca doctoriță evreică n-avea voie să trateze decît evrei. Atît i-ar fi trebuit, dacă le tăia picioarele celor doi soldați și vreunul dintre ei ar fi acuzat-o că îl amputase degeaba. Era o ipoteză, a acceptat Scipion. Dar dacă el le reteza picioarele de unde făcuse ea semn, stătea Lea lîngă el să-i spună ce să facă? Doctorița l-a întrebat dacă era în stare să pună mîna pe bisturiu și pe fierăstrăul chirurgical, fără să i se facă rău. Dar ea ar fi fost în stare să taie cu baioneta în loc de bisturiu mîini și picioare care de-abia mai atîrnau? Și să coasă vene în timp ce-ți sare din ele sîngele în ochi? După ce Scipion a făcut pe chirurgul cu cei doi doi soldați, în locul doctoriței, Lea l-a obligat să se descalțe la el în birou. I-a tăiat fără anestezie trei degete de la piciorul stîng și degetul mare de la dreptul. În timp ce i le cosea cu mîna dreaptă, cu stînga îi întreținea la fel de atentă, vioiciunea instrumentului bărbăției sale, ca să nu i se facă rău.
