Un horror american, remediul împotriva tragi-comediei românești

În acest loc ar fi trebuit să zacă un amplu comentariu despre protestul de miercuri al fermierilor (care s-ar fi remarcat prin scurte considerații despre alte clase sociale: vînătorii, pescarii, politicienii). Ceva notabil s-a întîmplat. În ultimul moment, a intervenit ceva mai înspăimîntător decît politica românească și nu se făcea să ratez acest moment rarissim. Da, am văzut Paranormal Activity, “one of the scariest movies of all time”. E așa cum speram să fie: ceva mai bun decît The Blair Witch Project. Si infinit mai reușit decît clasa noastră politică, deși pleacă de la premise la fel de precare.
De la bun început vă avertizez: ignorați orice opinie azvîrlită pe net care începe cu un emoticon care vomită sau conține expresii nule și neavenite, precum “really really bad movie” sau “not bad for college kids”. Am observat că unii oameni (nu numai Băsescu) au prostul obicei de a crede despre ei înșiși că se pricep la orice: filme, fotbal, băutură șI femei (în apărarea mea, menționez că am competențe restrînse). Dacă aveți dubii, consultați niște critici de film ca lumea. De preferat, după vizionarea celor doar 86 de minute de bun simț (veți vedea, justificate de buget). Vă veți lămuriți atunci, în cunoștință de cauză, de ce funcționarii de la Paramount au condiționat lansarea filmului pe ecrane de atingerea unui prag de un milion de solicitări online. În cît timp s-a strîns milionul? S-o recunoaștem: în patru zile.

Ce se-ntîmplă? Katie și Micah sînt doi tineri perfect obișnuiți, ea studentă, el bărbat cu inițiativă. E normal: în horror-ul american, banalitatea atrage întotdeauna excepționalul (în caz contrar, fiind vorba despre o adevărată dramă). Locuiesc împreună într-o suburbie californiană, într-un căsoi tipic middle class, cu mobilă ieftină și funcțională și gresie care imită parchetul. Ei bine, ceva intră noaptea în casă (sau poate e deja acolo, pîndind mortal, dintr-o crăpătură în faianță). Face zgomotele tipice unei canapele care pășește apăsat pe scări, ceea ce e evident alarmant, întrucît știm cu toții că, dacă nu e vorba de Walt Disney, mobila nu umblă de nebună prin casă.
Ocazional, trîntește ușile nervos, ca o stafie la menopauză, și umple cearșafurile cu aer rece, care-ți face pielea de găină. Poate că descrierea sună inadecvat pentru un horror al cărui tagline – Don’t See It Alone – nu e doar o vorbă de dînșii inventată în laboratorul de marketing. Cert e că horror-ul în sine funcționează perfect cu lumina stinsă, alimentîndu-se aproape exclusiv din lungi momente de inactivitate și intensă anticipare. E ceea ce le iese cel mai bine artizanilor japonezi pe care mă așteptam să-i frecventeze regizorul Oren Peli (care a mărturisit însă că favoritele lui de gen sînt The Exorcist, Rosemary’s Baby, The Sixth Sense, The Others). O tușă care mi-a plăcut: finalmente, entitatea lasă niște urme bizare în prafurile albe presărate strategic, pe hol, îndrăznesc să anticipez – imposibil de descifrat chiar și pentru o expertă ca Amy Winehouse.
Evident, locatarii se trezesc adeseori din somn și experimentează diverse grade de panică, nefiind foarte siguri dacă au de-a face cu o fantomă care dă iama prin frigider (ca-n Ghost Busters) sau un demon imobiliar devastator (ca ăla din Poltergeist). Din primul minut aflăm însă cum vrea Micah (pe numele lui de actor Micah Sloat) să rezolve, bărbătește, problema: cumpărînd o cameră video, cu care să surprindă în fapt excepționalul eveniment paranormal. Demonul regizoral se instalează confortabil în mintea lui, ca o migrenă paranoică. Frica lui Katie (Katie Featherson, a cărei interpretare e doar convingătoare) devine un subiect senzațional, de film documentar. {i confirmă ipoteza că, atunci cînd bărbații au o jucărie nouă, nu te mai înțelegi cu ei întrucît sînt ocupați să scoată cu ea punctajul maxim.
Ce filmează Micah, Katie (ocazional) sau camera singură, montată noaptea pe un trepied, în dormitor, e tot ceea ce vedem noi, spectatorii (și, practic, nu vedem mare lucru). De unde și cea mai facilă etichetă aplicată filmului (“Blair Witch wanna be”), favorizată, e drept, de mesajul cu care se deschide filmul: “The producers would like to thank the families of Micah S. & Katie F. and the Rancho Penasquitos Police Department for providing this footage”. Numai că rețeta e deja clasicizată și a intrat, ca pozele alb-negru cu Charlie Chaplin, în domeniul public. Două exemple relativ recente: Cloverfield (Matt Reeves, 2008) și Diary of the Dead (George Romero, 2007).
Cazul lui Paranormal Activity e însă perfect singular, dincolo de paralele și diagonale (printre cele mai măgulitoare – cu The Exorcist). Bugetul filmului e ridicol, chiar și pentru cinematografia românească (ale cărei horror-uri se regăsesc aproape exclusiv în opera lui Sergiu Nicolaescu): 11.000 de dolari! De două ori mai puțin decît The Blair Witch Project, care și-a trecut în cont peste 240 de milioane de dolari, devenind cel mai profitabil film din istorie. Primul lung-metraj al israelianului emigrat în SUA Oren Peli (care i-a convins astfel pe producători să-i dea pe mînă o producție cu buget adevărat și lucrează acum la horror-ul SF Aria 51) vine însă tare din spate.
În weekendul trecut, Paranormal Activity a ocupat primul loc în box-office-ul american, cu încasări de 22 de milioane de dolari (atingînd un total de 67 de milioane, la doar două săptămîni de la premieră). {tiu: genul ăsta de eficiență extremă, tipic americană, nu ne este accesibil. {i nu neapărat pentru că n-am fi în stare să învățăm cum se pot face filme paranormale, cu 11.000 de dolari (sînt convins că talentații noștri regizori pot începe să exerseze în 2010, un an care se anunță foarte potrivit pentru genul horror). Ci pentru că n-am învățat încă să mergem cu milioanele la cinematograf, să le vedem.
Articol publicat pe catavencu.ro si VoxPublica