<strong>White Denim, Fits, Full Time Hobby, 2009</strong>
Două dintre clipurile lor îi arată drept țărănoi zdrăngănind în dosul rulotelor, prin preajma frumuseților white trash accesibile și în văzul copiilor neglijați – e doar o imagine, firește. Ceva mă face să cred că White Denim nu l-au votat pe George Bush pentru cel de-al doilea mandat, dar asta nu-i împiedică să sune tipic americănește: nu e o critică, dimpotrivă.
Dacă vocea lui James Petralli ar fi ceva mai hotărâtă, ai zice că Iggy Pop s-a însurat și s-a retras la țară. Influența Stooges e vizibilă
White Denim, Fits, Full Time Hobby, 2009
Două dintre clipurile lor îi arată drept țărănoi zdrăngănind în dosul rulotelor, prin preajma frumuseților white trash accesibile și în văzul copiilor neglijați – e doar o imagine, firește. Ceva mă face să cred că White Denim nu l-au votat pe George Bush pentru cel de-al doilea mandat, dar asta nu-i împiedică să sune tipic americănește: nu e o critică, dimpotrivă.
Dacă vocea lui James Petralli ar fi ceva mai hotărâtă, ai zice că Iggy Pop s-a însurat și s-a retras la țară. Influența Stooges e vizibilă din deschidere. „Radio Milk: how can you stand it” pornește cu percuție zdravănă, riff-uri scurte și versificație înghesuită.
Basul ține totul laolaltă cale de vreo trei minute, după care ritmul se schimbă abrupt și inexplicabil și te trezești în plină contemporaneitate new-yorkeză.
Și tot așa în prima parte a albumului. „I start to run” e cântecul cel mai cunoscut și cel mai corect (poate prea corect): rock șaptezecist în formă și în intenție – vânos, curat, direct. După aceea se produce o ruptură subliniată apăsat (poate prea apăsat): „Sex Prayer” și „Mirrored and Reverse” par împrumutate de la Doors, iar „Paint Yourself” n-ar părea nelalocul ei într-un album al neo-folkistului Devendra Banhart.
Prea multe asemănări, înrudiri și influențe, veți spune, și chiar așa stau lucrurile: agreabil de la un capăt la celălalt, „Fits” nu pare – cel puțin la primele ascultări - albumul unei singure trupe. Nici ruptura despre care vorbeam nu ajută foarte mult: în prima parte dau în tobe și în chitări ca apucații, în cea de-a doua devin pe nepregătitelea meditativi. Cu un strop de răbdare, însă, schimbarea de atitudine nu mai pare atât de forțată.
Iar atunci când White Denim se relaxează (cam târziu, ce-i drept), le iese un mic giuvaier pe jumătate acustic, melancolic și jucăuș deopotrivă, „Regina Hoolding Hands”. Nu mă pot abține – chiar și aici se simte însă umbra cuiva mai mare (Modest Mouse). „Syncn” închide povestea domol-echivoc, cu vreo două viteze mai lent decât ceea ce s-a întâmplat până acum.
Cu toate păcatele lui, „Fits” pică bine. Are un aer familiar și non-agresiv. Nu mustește de creativitate, dar nici nu păcătuiește semnificativ. Și dacă tot suntem într-o epocă revivalistă, nu văd nimic greșit în a-ți căuta rudele de sânge mai departe de anii ’80. Încet-încet, fără să-ți dai seama când și cum, câteva cântece ți se cațără în memorie și se dau destul de greu duse.
