1866 - 2009: De la Cuza la Băsescu și de la neamțul Carol la neamțul Johannis

Politicienii, indiferent de epocă sau culoare își pot permite să aibă interese pe termen scurt, cetățenii însă nu. Ba mai mult, e firesc ca primi să fie tentați de cîștiguri mari de pe-o lună pe alta, astfel că celorlalți nu le rămîne decît șansa de încerca să obțină cîștiguri mici pe permen lung. Dacă cețățenilor nu le convine această situația, atunci să se facă politicieni! Dacă însă nu vor să se intre în politică, atunci să meargă la vot și să-și calculeze atent mișcarea!
Pentru cei ca mine, fără pasiuni și tentații politice, dar atenți la întîmplările astea din pură curiozitate istorică și din interes decent pe termen lung, situația actuală tinde să semene leit, ca o copie la indigo, cu cea din anul 1866. S-o luăm metodic, dar pentru asta ar trebui să vă scuturați puțin creierii de istoria aia învățată la școală, cea populată de eroi buni și morali, care și-au dat viața pentru propășirea patriei, bla-bla. O s-o spun pînă mi s-o acri gura: politica are legătură cu interesele, nu cu idealurile iar între interese și idealuri, chiar dacă sînt legături mai mult sau mai puțin oneste și atingeri fine, totuși primele decid. Cine n-a depășit stadiul acela de infantilism, așteaptă sfinți în politică și e convins că {tefan era sfînt, Mihai Viteazul patriot și unificator iar Cuza un tip care lăcrăma cînd vedea țărani pe stradă poate să abandoneze de-acum lectura acestui text și să-și vadă de drum. Bon, dacă s-au cărat amatorii de manuale de istorie de clasa a IV-a, să trecem la treabă!
În noaptea de 11/23 februarie 1866, niște băieți cu bun simț istoric și săbii la brîu l-au arestat pe domnitorul Cuza și l-au rugat frumos să abdice. El n-a făcut mofturi, a semnat și la scurt timp i s-a permis s-o taie în Austria unde a stat pînă în 1873 cînd a murit la hotelul Europa din Heidelberd, la 53 de ani, dintr-o răceală puternică. Ulterior a fost adus în țară și înmormîntat la Ruginoasa, prilej cu care a avut loc un mare tămbălău politico-teologic dat fiind că mitropolitul Moldovei, Calinic, s-a cam încăierat cu mitropolitul Ungro-Vlahiei, Niphon, în privința procedurilor de inhumare. Calinic era fost bun amic cu Cuza iar Niphon nu voia să se pună rău cu noul principe Carol, căruia îi era nițel teamă de tulburări cu ocazia ceremoniei care i se pregătea cadavrului lui Cuza la Ruginoasa, așa că proapătul principe a încercat să facă tot posibilul să pună puțin batista pe țambal la procesiunea religioasă, ca nu cumva să-i apuce pe romåni dihonia contra lui, a lui Carol adică, după ce ecourile acuzațiilor de corupție la adresa neamțului după afacerea Strousberg sau zarva după tulburările de la Ploiești nu se stinsese cu totul. Adevărul e că, în 1873 Carol se temea de orice posibilă reverberație în capul romånilor a ideilor republicane sau de revenire la un principe pămîntean iar înmormîntarea lui Cuza putea să fie un astfel de prilej. Și asta pentru că, așa cum îl iubește azi poporul pe Băsescu, tot așa îl iubea atunci și pe Cuza, chiar și mort. Adică așa cum iubește mereu poporul, ca o damă bovarică pe un bărbat crud și hotărît ce o înșeală, dar știe să-i vorbească frumos, s-o emoționeze, s-o facă să vibreze, s-o ia în brațe. Iar dacă la moartea lui Stalin poporul, rus de data aia, plîngea în hotote, la fel au plîns și vreo cei cîteva mii de țărani la Ruginoasa pe 17/29 mai cînd Kogălniceanu, acel Boc avant la lettre, a ținut un spici emoționant despre realizările mărețe ale lui Cuza. Care realizări, pe de-o parte și pînă la un moment dat, fuseseră mărețe, ce-i drept, dar pe de altă parte și de la un timp încolo, încetăseră să mai fie astfel.
N-o să mă apuc să iau la povestit biografia lui Cuza de cînd s-a născut și pînă a ajuns domn prin dubla alegere. Nici biografia lui pestriță de amantlîcuri și plină de patimi nu-și are rostul reiterării, ci poate doar amintită cu referire la bîrfele legate de slăbiciunile președintelui Băsescu. Nici la aparteneța masonică nu are rost să mă refer; în fond mai toți pasoptiștiștii erau masoni și dacă n-ar fi fost atinși astfel de idealurile epocii și de ideile franceeze pe care le prizaseră direct la fața locului ca tineri boieri trimiși la studii, nici Romånia modernă n-ar fi avut din capul cui să se nască. |n fine, ideea e că domnia lui Cuza s-a născut din sprijinul boierimii luminate pașoptiste și unioniste, în sînul căroreia tendințele "roșii" liberale și "albe" conservatoare începuseră să se diferențieze explicit pentru a se manifesta în planul unei lupte democratice și parlamentare. Sprijinul lor pentru el a început să se fisureze atunci cînd Cuza, simțind gustul puterii, a început să manifeste tendinte autocrate extrem de dure, energice și lipsite de orice respect pentru ideile democratice din care ieșise însăși domnia lui. Vrînd să-și impună voința a făcut apel la popor și a început să aibă fix același gen de retorică pe care o puteți găsi azi în gura lui Băsescu.
"Monstruoasa coaliție" a Constituantei contra intereselor țărtii era de fapt opoziția contra lui Cuza a alianței disperate dintre oponenenții cei mai înverșunați ai vremii, conservatorii lui Catargiu (albii) - omologii de azi ai lui Geoană și liberalii lui Ion C Brătianu (roșii), secondat de C.A. Rosetti - strămoșul lui Crin Antonescu. {i-au dat mîna, s-au înțeles și l-au mătrășit pe Cuza cu gîndul să aducă un principe străin care s-a nimerit să fie Carol I. Cît despre amănunte, ele sînt la fel de intersante ca și întreaga domnie a lui Cuza. Constituția cea mai scurtă a Romåniei moderne, cea promulgată de el în 4/12 mai 1864, după dizolvarea Adunării Constituante, și valabilă pînă la cea din 1866, era expresia celei mai evidente dictaturi personale. Domnul era singurul care avea drept de inițiativă legislativă și drept de veto nelimitat la orice decizie a noii Adunări. La fel, noua lege electorală, mult lăudată pentru extinderea dreptului de vot, impunea mecanisme de reprezentative atît de strînse în colegii și formule de alegere ale deputaților încît rezultatul votului, deși masiv, era destinat să convină lui Cuza. }ăranii mai ales au fost cei mai păcăliți de Vodă fiindcă li s-a dat drept de vot însă, din pricina faptului că în colegiile lor era nevoie de un număr uriaș de voturi pentru a desemna un reprezentatnt care, la rîndul lui vota un deputat, țăranii votau cam ca proștii: adică mulți și-n gol.
Singurul partid plăcut lui Cuza, cel pe care s-a bazat și căruia îi cînta mereu în strună erau liberalii moderați ai lui Kogălniceanu. A fost, ca și PD-L azi, un partid berbece al domnitorului, folosit de Cuza ca să-și consolideze autocrația. Genul de partid care nu e nici cu ăia, nici contra ălorllați, da e și cu ăia și cu ăilalți, moderații lui Kogăniceanu au fost de fapt populiștii primilor ani ai democrației romånești. Legea agrară a fost o izbîndă a lui Cuza, dar atinsă pe undeva tot de interesul personal de a lovi în conservatori și nu atît de dragul de a da pămînt țăranilor. Oricum, ce nu se spune în manuale e că țăranii nu au fost împroprietăriți pe de-a moaca cu acea medie de 4 ha, ci moșierii au fost obligați cumva să li-l vîndă în rate la un preț stabilit de stat; astfel alde Moș Ion Roată au plătit despăgubiri pînă s-au cocoșat, dar pînă la urmă au rămas cu pămîntul. Doar legea educației e cam singura perlă de pe domnia lui Cuza. Inocentă și conformă cu idealurile sale din tinerețe, ea a fost, cred, singura mare izbîndă neatinsă de intersele sale directe. Privită de la peste o sută de ani distanță, domnia lui Cuza are, ca toate domniile, și rele, și bune. A avut momentul ei optim, din 1859 pînă prin 1863, apoi a luat-o razna. Politica sa administrativă era coerentă și rezonabilă, însă forma statală în care a început să se manifeste devenea din ce în ce mai pregnant o monarhie absolutistă. La un moment dat a vrut să-și facă o dinastie și să-și lase copii moștenitori la tron. Că fostul colonel, șef peste milițiile moldovenești, voia să-și pună coroană pe cap era poate inacceptabil pentru cei care mîncaseră cu el din aceeași strachină. Ceea ce era inacceptabil însă pentru modernizarea Romåniei era însă refuzul îndîrzjit al parlamentarismului constituțional și creșterea excesivă a puterii domnitorului în defavoarea burgheziei și moșierimii. Ori, așa cum era și logic și spre binele democrației, atîta cîtă era ea pe atunci, acestea două forțe de elită ale societății vremii s-au unit și l-au trimis pe Cuza la plimbare.
Privită cu atenție și minuție, istoria pare să se repete. Numai că de data asta, în Romånia anului 2009, roșiii sînt albi iar albii sînt roșii. Conservatorii lui Geoană, foștii boieri pămînteni beneficiari ai marilor moșii făcute cu banii Securtității și Partidului sînt albii, liberalii lui Antonescu, ieșiți din buticarii spontani și școliți de după revoluție sînt roșiii. Johannis este soluția lor și șansa de a-l trimite la plimbare pe Băsescu, acest Cuza al zilelor noastre. Motivul e unul simplu: consolidarea parlamentarimului cu orice preț și desprinderea la mustață de faza incipientă, populistă și cu tendințe autrocrate, a manifestării unui regim democratic altoit pe o cultură politică paternalistă. Nu trebuie să ai nimic personal cu Băsescu, dar dacă nu-l oprești, riști să pierzi niște ani buni în consolidarea unui regim democratic. {i asta nu e rău neapărat pentru romånii de azi, ci peste cei de peste zece-douăzeci de ani și pentru copii lor. Cu un neamț la Cotroceni, se va fura la fel ca și înainte. Cu Carol în fruntea țării, afacerea Strousberg a fost un măcel finaciar pentru sfijitul stat național, dar după ce i s-a mai potolit buhul, Carol a pus mîna pe sabie, a făcut o politică externă curajoasă și la 1877 a obținut independența. Fie că pierde sau nu alegerile, vremea lui Băsescu s-a dus. A fost bun, a urnit lucrurile, dar, asemeni lui Cuza, omul iubit al poporului a luat-o razna. E timpul să-i facă loc unui neamț iar Johannis ar putea fi acela. E nevoie de un strop de luciditate politică și de pragmatism pe termen lung din partea lui Antonescu și Geoană, care să aibă puterea să se retragă din cursa prezidențială și să-i lase locul neamțului. Ar fi o lovitută de grație contra lui Băsescu și a PD-L. După două mandate consecutive ale lui Johannis, Băsescu și partidul său ar dispărea de pe eșichier, care s-ar curăța și ar rămîne simplu și normal, ca-n orice democrație consolidată și europeană: roșii și albi, stînga și drepta. Nu vă faceți însă iluzii că furturile nu vor continua și în cazul în care această "monstroasa coaliație" îl va îndepărta pe Cuzescu de la Cotroceni. Nici gînd! {i fiindcă veni vorba de nemți, gîndiți-vă la Kohl, eroul Germaniei unificate și amintiți-vă cum a ajuns Merkel, discipolița lui să ia frîiele CDU!  |n politică nu există eroi, ci doar politicieni care își iau sau li se dă înfățișare de eroi. Cît despre parlament, în nici un loc din lume acesta nu a umplut stadioane sau piete cu adepti infocati. Masele needucate politic, mulțimile amărîte intrate în democrație de ieri pe azi nu agreează Parlamentele și autocrații știu asta și le întărîtă contra parlamentarilor. E simplu, eficient și lugubru pentru pariul democrației în curs de consolidare. E joacă cu focul de dragul artificiilor care încîntă poporul. Dincolo de interese, în transcendența politicii, acolo unde nu există mai nimic, orice politician pragmatic și inteligent, care-și dorește o carieră de termen lung, trebuie să strîngă din dinți și să laude parlamentarimul. Contra tentației populiste, e în interesul lui pe termen lung, un termen pe care iar nu-l agrează, să ia apărarea celor care par sa se certe ore si zile intregi, care arată dezbinare, nu exprimă concordie niciodata. Da, acolo, în Parlamente isi duc veacul un soi de indivizi care par incarnarea omului politic ipocrit, egoist si rapace. {i în general asa si e. Numai că, să ne-nțelegem, alternativa la acest stup de trîntori e plăcuta duhoare populistă de regim autocratic. Oricînd un cavaler charismatic se urcă la tribună si incepe să injure Parlamentul, mintile lucide trebuie sa intre in alertă. Demonizarea Parlamentului și asmuțirea celor mulți și inculți politicește asupra institutiei centrale a demoncratiei e cel mai facil si periculos mod de a te juca de-a eroul, cu scopul ascuns de a-i păcăli pe toți și a le lua banii. Iată ce spunea Cuza pe 2 mai 1864, cînd dizolva forul legislativ, care nu-i validase legea agrară. Vorbea aproape ca Basescu azi: "Cu toata dorinta mea de a duce Romania pe calea propășirei, a fost cu neputinta de a o face...o oligarhie tulburătoare a știut a împiedeca necontenit stăruințele mele...". Pe 21 mai are loc o mare serbare populară, simultan cu anunțarea rezultatului plebiscitului care valida noua Constitutie, aia făcută pe măsura gusturilor autocrate ale principelui. Se bucurau oamenii, ce să facă săracii? Dar, memoria națiunii osificată glorios în cărțile de istorie nu l-a reținut ca pe un autocrat, ca pe un om politic fără scrupule, care a încercat să instituie o monarhie personală. Nici ca pe un zeflemist care nu iubea munca si îi asculta mai ales pe cei care rîdeau la glumele lui. De personaje precum Librecht, Docan sau Pisoschi, o camarila care roia profitabil in jurul lui, nimeni nu-si amintește nimic. C-asa e istoria. Tine minte doar ce le convine urmașilor, dornici să se auto-flateze transformîndu-și înaintașii în eroi tot așa cum se împăunează cu gloria celor pe care i-a trimis în exil. Restaurarea regimului parlamentar după înlăturarea lui Cuza a mers încet și a fost o perioada plină de hoții și certuri între foștii aliați. Totuși, I.C. Bratianu (un liberal sadea), Lascar Catargiu (boier conservator pursînge) si Dimitrie Sturdza (un mare hoțoman), cei ce s-au aliat în Monstroasa coaliție, cei ce l-au detronat pe Cuza și l-au adus pe Carol I pe tronul Romaniei - indeplinind de fapt dorinta Divanelor ad-hoc, pe care Cuza a vut s-o deturnze spre folosul său, au fost adevărații meșteri ai modernității noastre politice. Ei au făcut Constituția din 1866 punîd bazele democrației romånești. Deși nu pare, adevărul e ca niște oligarhi au facut Romånia moderna. Au muncit și au furat împreună vreo 50 de ani la asta, negociind fără încetare și certîndu-se ca chiorii pe orice cap de ață care ieșea din covorul mereu cîrpit al bugetului public. Dar, așa se face democrația solidă: ba cu hoție, ba cu din ce în ce mai multă vorbăraie și ceartă ritualizată, iar un pic de hoție, iar vorbăraie și tot așa. Cu ce se distruge însă democrația? Cu antiparlamentarism programatic și cu asmuțirea maselor fregede politic contra lui.
PS: Sper ca liberalul Antonescu, măcar ca fost prof de istorie și mare fan al Brătienilor, să înțeleagă că are o șansă dintr-un milion să intre în manuale, retrăgîndu-se din cursa prezidențială, eventual convingîndu-l și pe Geoană s-o facă, pentru a-i face loc și culoar neamțului Johannis către Cotroceni, acest tron șubred al demorației romånești. Apoi, la anul, să înceapă discuțiile și să repare odată pentru totdeauna această struțo-cămila constituțională, forțînd un explicit și bine conturat regim parlamentar. Pe urmă, unii dintre noi, ne-am putea vedea linștiți de probleme noastre private și am lăsa dracului politica pentru un deceniu sau două.