Espresso· 10 min citire

Acești idioți care ne guvernează - Twenty Years after –

Vox Publica
Scris de Vox Publica Publicat: 2 nov. 2009, 18:42

Dacă socotesc interviul luat de Cristi Pătrășconiu un fel de prefață la inaugurarea acestui blog, textul postat acum – desprins din volumul „Strada Revoluției nr. 89”, coordonat de Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici, apărut zilele trecute la „Polirom” – ar putea servi drept introducere. În fond, măcar să știm cu toții de pe ce poziție plecăm la drum. Următoarele postări nu vor mai fi atît de lungi. Promit! Cînd mă uit prin notația mea, datată 23 Decembrie 1989, din Jurnal din anii ciumei..., mă apucă un sentiment foarte amestecat – de nostalgie față de

Dacă socotesc interviul luat de Cristi Pătrășconiu un fel de prefață la inaugurarea acestui blog, textul postat acum – desprins din volumul „Strada Revoluției nr. 89”, coordonat de Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici, apărut zilele trecute la „Polirom” – ar putea servi drept introducere. În fond, măcar să știm cu toții de pe ce poziție plecăm la drum. Următoarele postări nu vor mai fi atît de lungi. Promit!
Cînd mă uit prin notația mea, datată 23 Decembrie 1989, din Jurnal din anii ciumei..., mă apucă un sentiment foarte amestecat – de nostalgie față de entuziasmul și optimismul de care putusem da dovadă, deși eram după vreo două luni de domiciliu forțat și cu moralul tinzînd spre zero pentru că la Congresul al XIV-lea nu se întîmplase nimic, cum spera toată lume, dar și de rușine aproape depresivă, gîndidu-mă cît de naiv fusesem crezînd că totul se va schimba radical, în bine desigur, peste noapte. De altfel, entuziasmul și optimismul nu aveau să aștepte douăzeci de ani pentru a se risipi.
Au fost suficiente cîteva zile din ianuarie 1990, pentru a se întîmpla acest lucru – 6 ianuarie, cînd Șevarnazde, pe atunci ministru de externe al URSS, sosit la București, avea să se întîlnească exclusiv cu Iliescu și Brucan, nu și cu Mazilu, care reprezenta, totuși, „externele” Frontului; 12 ianuarie, cînd „bătălia de pe tanc” a fost cîștigată de Iliescu, reprezentantul laturii sovietice a complotului, nu de Mazilu, care după toate aparențele – și informațiile apărute între timp – juca pe cartea americană, chestiune ce nu avea să rămînă fără urmări în evoluția ulterioară a situației României, măcar pentru vreun deceniu; în fine, manifestațiile opoziției de la sfîrșitul lunii, cărora FSN le-a răspuns cu contramanifestațiile violente de a doua zi, după cel mai clar, mai limpede tipic bolșevic. Faptul că incidentele cu pricina au condus la apariția CPUN, în care, în principiu, „puterea provizorie” oferea o tribună oficială de exprimare și opoziției, nu m-a indus în eroare.
Opoziției nu i se oferea ceva, i se închidea în realitate gura, făcînd-o și mai fragilă decît era, decît ar fi fost dacă ar fi rămas în afara oricărui exercițiu de simulare a participării la putere. O opoziție care să fi rămas exclusiv în stradă și în paginile ziarelor, ar fi obținut rezultate mai bune la alegerile din 20 Mai decît a obținut, cauționînd practic puterea neocomunistă prin acceptarea cooptării în CPUN. Pentru mine, aceste evenimente au fost revelatorul faptului că singurul gînd al „puterii provizorii” era cum să se eternizeze la putere, în buna tradiție a partidului comunist din care se născuse, aparent precum Afrodita din spuma mării.
Și, totuși, aceste concluzii amare la care am ajuns atît de repede nu m-au demobilizat, ci mai degrabă au avut efectul invers, altfel nu s-ar explica militantismul civic și jurnalistic, apoi politic în care m-am înscris, imediat după demisia din conducerea națională a FSN, care a urmat contramanifestației feseniste amintite. Am scris sute, mii de articole împotriva „noii puteri”, am organizat vreme de vreo doi ani zeci de mitinguri de protest, m-am trezit fondator și lider al Alianței Civice, apoi al partidului acesteia, ba chiar și prim-secretar de tip nou, vreme de vreo doi ani jumătate, pînă cînd m-a apucat boala și dezgustul constatînd că „ai mei” nu erau nici mai competenți, nici mai onești decît „ai lor”. Am plecat și bolnav de acolo, ca să nu se poată spune că plec cu mîna goală dintr-o demnitate publică! Dar nu regret.
Experiența mi-a acordat o vizibilitate pe care nu aș fi avut-o altfel – practic, de la ultimul secretar de primărie comunală din județul condus de mine și pînă la toți cei trei președinți post-ceaușiști ai României, am cunoscut cam toată floarea cea vestită a politichiei românești post-decembriste. Sigur, asta m-a vindecat de maniheism și de orice iluzii legate de clasa politică aborigenă! Pînă la implicarea politică, mai ales pînă la exercitarea puterii, îmi imaginam că toți cei „buni” sînt în partea în care mă situam eu, în vreme ce „răii” se aflau exclusiv în tabără adversă.
După această experiență, știam deja că cei „buni” sînt foarte puțini, iar numărul lor era și el în scădere continuă, cei „răi” foarte mulți și, de bună seamă, în creștere continuă, iar distribuția lor era relativ proporțională în toate taberele – că partide ar fi destul de pretențios să le numesc. Găști clientelare, chiar mafii, mi se par denominații mai adecvate. Așa am ajuns să nu mai pot vota decît negativ, să merg pe strategia „răului cel mai mic”, dacă de „bine” era clar că nu putea fi vorba, iar de doi-trei ani, să nu mai votez chiar deloc. M-am fript în 2000 votînd – și instigînd la vot! – pe unul cu mîinile pline de sînge, ca să nu cîștige altul cu gura plină de căcat! Care, acum, ne reprezintă în Europa, frate! În fond, cînd nu ai de ales, nu alegi – e și aceasta o atitudine, o opțiune politică fermă, chiar dacă manifestată, oarecum buddhist, ca inopțiune.
Și, totuși, chiar dacă am strigat și eu la mitingurile din primii ani post-decembriști „Țineți minte cinci cuvinte/ E la fel ca înainte!”, cu varianta încă mai dură „Țineți minte cinci cuvinte/ E mai rău ca înainte”, nici o clipă n-am crezut asta. Simțeam, știam că nu era nici „la fel”, nici „mai rău”, cu atît mai puțin „mai bine”, simțeam, știam că e „altfel”. Un „altfel” deschis. În unele privințe, era „mai rău”, în altele „mai bine”, în celelalte „la fel”. Cum urmau să evolueze lucrurile a depins de noi în fiecare moment. Din păcate, nu exclusiv! Pentru că nu putem evalua lucrurile în absența a ceea ce avea să devină clasa noastră politică. În fond, aceasta a apărut din laboratoarele PCR și ale UTC, din directorimea industriei socialiste falimentare, din rîndurile intelectualilor autentici sau pîrîți convertiți la jurnalism și politică, din puținii supraviețuitori ai gulagului și chiar mai puținii foști disidenți și opozanți anticomuniști din ultimele decenii ale regimului de tristă memorie.
Această clasă politică nu avea cum să nu poarte toate stigmatele originilor sale și asta s-a văzut limpede în întîrzierea de cel puțin zece ani cu care s-au făcut toate modernizările, toate reformele necesare – dacă trecem peste pluralismul formal, declarat încă din zilele în care mai curgea sînge, cam totul, în ce privește economia, instituțiile politice, administrative și juridice, s-a făcut mereu cu zece ani mai tîrziu. Principalul vinovat este, desigur, Ion Iliescu, care a făcut acestei țări cel mai mare rău, cînd i-ar fi putut face un mare bine. Printr-un simplu gest, retragerea cît mai rapidă, de preferat înaintea alegerilor din 20 mai 1990. Dar cum avea să se retragă cel care a stat aproape treizeci de ani la pîndă în spatele scaunului lui Ceaușescu?! L-am întrebat odată pe prietenul meu Vladimir Tismăneanu cum de a putut face cartea aceea rușinoasă de interviuri cu Ion Iliescu. Mi-a răspuns excedat că și Adam Michnik a făcut una cu generalul Jaruzelski.
De parcă situațiile ar fi fost comparabile! Păi, nici Volo nu e Adam, cu atît mai puțin Iliescu nu e Jaruzelski! Cel din urmă, a făcut Poloniei „răul cel mai mic”, ocupația militară internă, cînd putea lăsa să se petreacă „răul cel mai mare”, ocupația sovietică, pe cînd Iliescu i-a făcut României cel mai mare rău posibil în contextul dat, cînd îi putea face cel mai mare bine, printr-o retragere care ar fi lăsat jocul politic deschis și posibilitatea nașterii unui pluralism autentic, pe care nu-l avem nici astăzi, deși s-a schimbat puterea de cîteva ori și guvernele încă și de mai multe ori!
Da, sîntem unde sîntem, am ajuns unde am ajuns la douăzeci de ani de la o revoluție care ar fi putut să ne schimbe complet în bine destinele, mai ales din pricina conducătorilor noștri. I-am numit idioți, i-aș putea numi imbecili, la fel de bine, sau cretini. Dar acestea nu sînt calificative, ci termeni tehnici utilizați în sensul lor psihologic. Se referă la oameni care, puși în situația de a face ceva, nu știu, nu sînt în stare, poate nici nu vor să facă. Din acest motiv sînt idioți, chiar dacă QI-urile se înscriu în limitele normalului sau trec peste acestea. Cum poți numi altfel o clasă politică, deși politrucime mi se pare un termen mai adecvat!, care a chinuit de două ori un text consituțional pentru a obține ceva atît de stufos, de contradictoriu și de aberant încît nici măcar forma de guvernămînt nu e limpede? Și, pe deasupra, aceasta n-ar putea fi schimbată decît pe cale revoluționară, dacă tuturor românilor le-ar trece prin cap să treacă de la republică la monarhie! Cum poate fi numită o clasă politică în interiorul căreia, cu o constanță remarcabilă, tensiunile și conflictele din interiorul aceleiași tabere sînt mai violente decît cele întreținute cu tabără adversă? Cum naiba poate fi numită această bandă de politruci care, în materie de funcție supremă în stat, n-a fost în stare să ne ofere decît un înalt demnitar bolșevic nici măcar reciclat ca lumea, un profesoraș de bună credință, dar mediocru pînă la ultima fibră, și un incult, cu gura spurcată, dar care, provenit din aparat, ca și ceilalți, își imaginează că ar fi Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul comunismului?! Dar care găsește suficienți intelectuali – de n-o fi exagerat cuvîntul! – care să-l aplaude, lingușească și promoveze! Și nu toți pentru avantaje și sinecuri, unii din pricina obiceiului de care se scapă greu, alții din masochism, iar ultimii „că așa e la modă”! Păi, atunci, cum să nu-l vozete „popor, prostime”, dacă domnii ăștia cu carte susțin că e bun, că e mare și tare ca Ștefan cel Mare?! Mai ales că, în materie de adversari, celalaltă cloacă a clasei politice îi expediază pe băiatul bun la toate, dar transparent ca sticla, fără pic de conținut, și pe cel atît nimerit poreclit de Ion Iliescu? Iaca, o mai nimerește și bătrînul bolșevic cîteodată!
Tortul pe colivă, cel puțin pe moment, este pus de asumarea răsunderii guvernamentale pentru trei pachete de legi importante, dar pline nu doar de contradicții interne și aspecte neconstituționale, cum a sesizat deja Consiliul Constituțional, dar și de sute de erori de limbă română strămoșească, după cum poate observa toată lumea! Ceea ce ar explica oarecum logic și tentativa de desființare a Institutului Limbii Române – exista riscul clar ca străinii să învețe limba străbunilor mai bine decît legiuitorii noștri! Iar asta face pandant perfect cu discursul în Parlament al locatarului de la Cotroceni – dacă închideai ochii și ascultai numai vocea, aveai senzația că a înviat Tătuca! Asta avem după douăzeci de ani – în locul unui singur idiot cu soața sa, care știau și făceau totul, o puzderie de idioți de calibru mai mic, dar care sînt în stare să facă aproape la fel de mult rău. Noroc că, prin efort propriu, parcă împotriva idioților care ne guvernează, societatea aceasta bolnavă a reușit să-și creeze anumite insule de normalitate, zone de autonomie – economică, culturală, de loisir etc – în care lucrurile par să se desfășoare după regulile unei lumi care ar putea fi cea viitoare. Dacă nu vor fi sufocate de bravii noștri politruci, dacă vor avea putere de iradiere... Pentru că singura șansă de ameliorare a clasei politice este renașterea – de fapt, nașterea, prima tentativă a fost un avorton! – societății civile. Dacă nu, nu!
15 – 18 Septembrie, în Iași

Distribuie articolul

Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News

Mai multe știri din Espresso