În romanul-parabolă al lui Ismail Kadare, toate visele din imperiul otoman sunt colectate într-un Palat misterios, un fel de Securitate comunistă, care se află în subordinea directă a sultanului. Instituția, despre care nimeni nu știe mare lucru și care naște teamă și respect între supuși, se ocupă cu sortarea și interpretarea tuturor viselor din imperiu. La sfârșitul fiecărei săptămâni, este ales Marele Vis, cel mai important dintre toate, care este înfățișat sultanului. În funcție de acest vis, chintesență a părții întunecate a imperiului, statul își decide
În romanul-parabolă al lui Ismail Kadare, toate visele din imperiul otoman sunt colectate într-un Palat misterios, un fel de Securitate comunistă, care se află în subordinea directă a sultanului. Instituția, despre care nimeni nu știe mare lucru și care naște teamă și respect între supuși, se ocupă cu sortarea și interpretarea tuturor viselor din imperiu. La sfârșitul fiecărei săptămâni, este ales Marele Vis, cel mai important dintre toate, care este înfățișat sultanului. În funcție de acest vis, chintesență a părții întunecate a imperiului, statul își decide acțiunile – își arestează dușmanii, lansează atacurile asupra unor provincii sau, pur și simplu, nu face nimic, considerând că realitatea este inofensivă, cu totul sub control.
Nu e nicio îndoială: Palatul Viselor din zilele noastre este televiziunea. Spre deosebire de perioada comunistă, când visele erau decriptate în subsolurile puterii, acum fantasmele se perindă la vedere, pe scenele luminate ale studiourilor TV. Aici se developează toate defectele nocturne ale nației, toate emoțiile ei nefiltrate. Aici se proiectează acum, ca o paranteză prelungită și insuportabilă a timpului, Marele Vis prezidențial.
Parcă nicio perioadă electorală nu a fost mai spectrală, mai lipsită de consistență decât aceasta de acum, când show-ul mediatic este în contrast maxim cu atmosfera sumbră din economia românească. Este incredibil cum un trimestru întreg din anul crizei economice se află în blocaj total din punctul de vedere al guvernării. În timpul ăsta, candidații pentru Cotroceni sunt, rând pe rând, măscăricii show-urilor umoristice, campionii îmbrățișărilor din teritoriu sau protagoniștii ridicoli ai unei lupte de wrestling politic.
Nu simțiți neputința specifică somnului, în timp ce vedeți din nou spectacolul consultărilor de la Cotroceni? Știam încă din primăvară că vom trăi o perioadă absurdă în preajma alegerilor prezidențiale, dar nu credeam că absurditatea va fi atât de necruțătoare. Când vezi situația dezastruoasă din economie (cele mai recente date anunță peste 13.000 de firme care au intrat în insolvență în 2009) te aștepți la o minimă doză de decență din partea actorilor politici. Însă aceștia își continuă piesa absurdă până la ultima replică din ultimul act. Legile fizicii din politica autohtonă (o politică a răului-simț) funcționează implacabil. Din păcate, sunt legi de natură onirică: bătaia pe putere se desfășoară într-un ring ce levitează deasupra prăpastiei.
Pe lângă senzațiile de absurd și implacabil, mai este un indiciu al visului în care trăim: lipsa de sonor. În ciuda aspectului de zarvă generală, suntem distribuiți de fapt într-un film mut. Talk-show-ul general se petrece într-o Românie fără așteptări, fără speranțe, fără auz. După 20 de ani de minciună polifonică, confirmată constant de toate deziluziile post-electorale, am ajuns la aceeași insensibilitate a auzului ca în epoca minciunii unice. Și acum, ca și în comunism, ascultarea este mimată, la fel cum este mimată vorbirea. Spectacolul este același: pe scenă, oameni plini de importanță care își recită discursurile fără să creadă o iotă din ce spun, în sală, oameni resemnați care pretind că ascultă, fiind atenți doar la sub-text, pre-text sau con-text. Politicieni mimează concesiile și dau vina pe ceilalți, cu o retorică amplă, în timp ce spectatorii nu le urmăresc cuvintele, ci doar reacțiile, slăbiciunea, grimasele. Suntem tele-animale de pradă: vânăm doar sângele candidaților, prestația lor în jocul puterii.
Nu e suficient că materia timpului în care trăim până în 6 decembrie (mai este o lună întreagă!) are inconsistența unui vis. Protagoniștii se folosesc și de spaimele noastre nocturne pentru a ne cuceri: fantoma unui nou ceaușescu, mogulii care ciopârțesc țara etc. Chiar și “bunul simț” apare ca o eroare de sistem în acest joc pervers al iluziilor, la fel ca pisicile duble din Matrix. Președintele în exercițiu a recunoscut, într-un exces de sinceritate, că echipa lui de imagine i-a explicat că există o sensibilitate a românilor pentru tema “bunului simț”. Adică, aici este punctul slab al adversarului, aici trebuie atacat. Este halucinant cum tot ce se naște ca soluție de lustrație în disperarea de cauză a “celor care visează” este preluat ca armă în lupta electorală. Aceeași discreditare s-a petrecut și cu tema “tehnocraților” (un cabinet Croitoru cu Gheorghe Pogea ministru de Finanțe).
Să nu ne iluzionăm: prelungirea vieții în irealitate nu este chiar inofensivă. Toate mascaradele la care asistăm de-o lună încoace (consultări mimate, audieri de formă în Parlament, jocul de-a Guvernul și de-a primul ministru, pompa electorală) ne fixează încet dar sigur într-o angoasă colectivă. În romanul lui Kadare, cei care locuiesc în Palatul Viselor ajung să nu mai suporte realitatea, să nu li se mai pară interesantă. Și tot acolo, există un soi ciudat de “vise rele”, care nu se lasă transportate la Palat. De fiecare dată când curierii Palatului, ajunși în cotloanele îndepărtate ale imperiului, își încarcă sacii cu vise în căruțe, caii refuză să se miște din loc dacă simt prezența unui vis rău. Până când visul respectiv nu este identificat și dat jos, curierii nu pot pleca spre capitala imperiului. Mi-e teamă că refuzul realității, care se accentuează în România anului 2009, se va transforma într-un somnambulism sinucigaș. Și că visele rele vor deveni tot mai multe și mai înfricoșătoare.
Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News



























