Culmea, sunt adulți! Copiii ăștia de 20 de ani, pe care i-am văzut în reportajele despre sărbătorirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, și care au pictat zidul din piese de domino din capitala Germaniei, sau care au ridicat replici ale Zidului la Bruxelles sau Varșovia, nu știu ce înseamnă să trăiești sub comunism. Vorbesc despre Războiul Rece cum vorbim noi, ăștia mai mari, despre al doilea război mondial. E bine că vorbesc, că află, că învață. Iar cei care au trăit sub comunism, trebuie să vorbească, să scrie, să facă filme despre asta. Și eu am
Culmea, sunt adulți! Copiii ăștia de 20 de ani, pe care i-am văzut în reportajele despre sărbătorirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, și care au pictat zidul din piese de domino din capitala Germaniei, sau care au ridicat replici ale Zidului la Varșovia, nu știu ce înseamnă să trăiești sub comunism. Vorbesc despre Războiul Rece cum vorbim noi, ăștia mai mari, despre al doilea război mondial. E bine că vorbesc, că află, că învață. Iar cei care au trăit sub comunism, trebuie să vorbească, să scrie, să facă filme despre asta. Trebuie să ne asigurăm că nu se va repeta. Never again! Așa cum zic cei care au supraviețuit Holocaustului.
Am spus-o întotdeauna: eu mă bucur că am prins o perioadă din viață sub comunism. Am prins suficient de mult cât să știu despre ce este vorba, suficient de puțin încât să nu îmi distrugă viața. Mai ales că nu aș fi avut un dosar prea comod, cu unul dintre părinți fugit din țară. Poate că pe vremea aceea sufeream mai mult de lipsa de ciocolată, decât de lipsa de libertate de expresie. Dar, privind înapoi, îți amintești teama părinților și a bunicilor de a vorbi deschis, de a nu rosti ceva ce ar putea fi repetat de copil la școală. Îți amintești de Europa Liberă ascultată în surdină. Și știu cât de ușor este, într-un astfel de regim represiv, să speli creiere. Mai ales pe cele tinere. Îmi amintesc că ajunsesem să mă îndoiesc de cuvântul alor mei, în fața propagandei oficiale. Pe teme copilărești, temele care mă preocupau atunci. Îmi povestea bunica de vremurile dinainte de Război, când existau magazine pline de carne, ciocolată sau orice altceva? Ajunsesem să cred că s-a ramolit, pentru că nu puteam crede că există așa o minunăție. Sau chiar începuseră să îmi placă manifestările artistice pionerești în care era preamărit partidul. Pentru toate aceste motive, aș face tot posibilul ca istoria să nu se repete. Și tot pentru aceste motive nu pot să fiu încântată de miracolul economic chinezesc, de exemplu, așa cum sunt alții. O țară în care cenzura persistă nu are ce căuta între modelele de dezvoltare. Iar libertatea o apreciez și mai mult după ce am vizitat o țară în care cultul personalității trăiește în forme familiare nouă acum douăzeci de ani, cum este Turkmenistanul. Așa că...never again!
